Atingerea veșmintelor preoțești, între evlavie și exagerare

În unele biserici sau la procesiuni, mulți cre­din­cioși, din pioșe­nie, obișnuiesc să se atingă de veșmintele preoților slujitori, de Sfânta Evanghelie ori de alte obiecte liturgice, având bune nădejdi în primirea milei Dumnezeului Celui Preaînalt. Într-adevăr, veșmintele preoțești amintesc de cele ale Mântuitorului Hristos de care se atingeau suferinzii, vindecându-se. Dar de la atingere până la unele gesturi extreme este o distanță mare. De aceea participarea la cultul divin public se impune a fi cu multă cuviință, fără să exagerăm cu o serie de obiceiuri și nici să ne fixăm ca scop ultim al pre­zenței noastre la biserică atingerea cu orice preț a veșmintelor sfințiților slujitori, tulburând desfășurarea programului liturgic. Straiele preoților au sem­ni­ficații liturgice bine definite, iar cunoscându-le mai bine, vom acorda toată atenția cuvenită acestora.

Așadar, caracterul sacru al veșmintelor sfințiților slujitori îl subliniază însuși ritualul îmbrăcării cu ele: la luarea fiecăruia, se rostește o anumită rugăciune, aflată în concordanță cu simbolismul veșmântului respectiv. De aceea ele capătă semnificație nu prin ele însele, ci prin ceea ce reprezintă în cultul divin ortodox deoarece îndeplinesc o funcție dublă: una de memorial al Tainei lui Hristos, iar a doua de responsabilizare a pregătirii pentru slujire. În primul caz, veșmintele fiecărei trepte a preoției sacramentale trimit la taina lui Hristos, întrucât diaconia, preoția şi episcopatul reprezintă o anumită latură a slujirii Mântuitorului. În al doilea înțeles, veșmintele, prin simbolismul lor, ne arată responsabilitatea şi pregătirea pe care trebuie s-o aibă slujitorul, în funcție de treapta lui sacramentală. Ne vom opri doar la veșmintele preotului, specificând că unele elemente sunt comune cu a diaconului (stihar și mânecuțe) sau chiar a episcopului (epitrahil și brâu).

Astfel, stiharul, cămașa albă, lungă până-n pământ, închipuie dumnezeiasca strălucire pe care preotul o slujește prin Evanghelie şi îmbrăcămintea cea mai curată a slavei lui Dumnezeu. Albul mai semnifică sfințenia şi curățenia naturii umane luată de Hristos, amintind, de asemenea, de Schimbarea la Față, când hainele Sale „s-au făcut strălucitoare şi albe precum zăpada”, precum şi de giulgiul cu care a fost înfășurat la înmormântare. În timpul posturilor se îmbracă și culoarea roșie sau neagră, amintind de sângele lui Hristos, de hlamida roșie purtată în timpul Pătimirilor.

Râurile cusute pe stihar, de obicei aplicate printr-un galon - o fâșie frumos împodobită cu cruci sau alte simboluri creștine - reprezintă învățătura pe care preotul trebuie să o dea, după cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede în mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui~ (Ioan 7, 38). Stiharul cu râuri albe şi roșii simbolizează sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului pentru viaţa lumii (Sfântul Simeon al Tesalonicului). Epitrahilul sugerează fâșia cu care Hristos era dus legat de către farisei la Patimă; partea sa dreaptă ne trimite cu gândul la trestia dată Domnului de către ostași în mâna dreaptă, iar partea stângă simbolizează povara crucii, purtată pe umerii Săi (Sfântul Gherman al Constantinopolului). Așezat pe după gât, epitrahilul închipuie atât jugul preoției lui Hristos, cât şi puterea harului dumnezeiesc ce se pogoară asupra preotului, iar franjurile cu care se termină închipuie sufletele încredințate acestuia spre mântuire. Brâul amintește datoria slujirii preotului, căci face trimitere la ștergarul cu care Mântuitorul S-a încins la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor. Mânecuțele reprezentă puterea lui Dumnezeu, întărindu-l pe omul ce lucrează cele sfinte, dar şi legăturile ce au strâns mâinile Domnului când Îl duceau la patima cea de bunăvoie. Felonul sau veșmântul de deasupra simbolizează curăția, sfințenia, bucuria cu care se cuvine să se împodobească sufletește preoții săvâr­șitori ai Sfintei Liturghii; de asemenea, reprezintă mantia purtată de Mântuitorul în timpul Sfintelor Sale Pătimiri (Sfântul Simeon al Tesalonicului).
Și ce facem, până la urmă?... E corect sau nu să atingem veșmintele preoților? Dar preoții cum să se comporte? Să se tulbure din această pricină? Când femeia cea bolnavă de 12 ani, suferind de hemoragie, s-a atins de veșmintele Lui, Hristos, cu bunăvoință, i-a zis: „Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit”. Așadar, Domnul a văzut la ea credința, participarea interioară la actul primirii harului dumnezeiesc tămăduitor. Este foarte important să avem în vedere acest lucru și în cazul obiceiului de a atinge veșmintele sfințiților slujitori ai Bisericii. Când omul face astfel de gesturi în încercarea de a dobândi ajutor dumnezeiesc din afară, fără participarea lui, fără rugăciune sau evlavie, fără să se implice cu toată ființa, adică inclusiv cu sufletul și cu mintea, nu se recomandă recurgerea la astfel de obiceiuri, căci veșmintele nu au putere intrinsecă, ci fiind simboluri, tot Hristos, Desăvârșitul Taumaturg, dă binecuvântarea, mila și bucuria.

Prin urmare, credincioșii să nu se rezume doar la asemenea gesturi participând la Sfânta Liturghie, la procesiuni sau alte sfinte oficieri ale Bisericii, pierzând din vedere importanța slujbelor religioase, dar mai ales faptul că harul dumnezeiesc coboară peste cei prezenți prin rugăciune.