„Aurul pisicii” sau literatura ca „pharmakon” spiritual

„Cărțile au voința lor, care este mai puternică decât a autorului”, măr­­turisește Ioana Pârvulescu despre Aurul pisicii, într-un interviu dat Anei Tepșanu la lansarea primului său roman de dragoste care a așteptat trei decenii să-și găsească forma finală. Această declarație nu este doar o metaforă scriitoricească, ci o adevărată confesiune despre natura alchimică a procesului creator, în care opera literară devine ea însăși supusă unei transformări spirituale de lungă durată. „Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi” (Ioana Pârvulescu, Aurul pisicii, București, Humanitas, 2024, coperta 4), declară autoarea, revelând esența paradoxală a acestei opere. Metafora „cumpenei apelor” evocă momentul mistic al separării primordiale, când apele de sus se despart de cele de jos. În acest spațiu liminal, unde „viața curge înainte”, dar „timpul unei femei o ia înapoi”, se naște miracolul alchimic al renașterii prin iubire.

Romanul se constituie astfel ca o complexă meditație asupra creș­terii spirituale prin iubire, în care autoarea țese cu măiestrie elemente alchimice, religioase și chiar mitologice pentru a explora metamorfoza interioară a personajelor prin prisma sacrului temporal.

Metamorfoza și timpul

„Metamorfoza este cuvântul-cheie al acestui roman”, declară autoarea în același interviu amintit, indicând nu doar importanța acestui concept ca element narativ, ci ca principiu organizator al întregii opere. Transformarea Monicăi Mihuț într-un copil de șapte ani funcționează ca o metaforă profundă a procesului alchimic de regenerare spirituală, urmând logica solve et coagula - dizolvarea forme­lor vechi pentru a permite nașterea celor noi.

În tradițiile alchimice, reîntoarcerea la stadiul primar (regressus ad uterum) nu reprezintă o invo­luție, ci o necesitate spirituală fundamentală. Pentru a atinge perfec­țiunea aurului filosofal, materia primă trebuie să revină la starea sa originară de puritate. Monica își abandonează forma de adult pen­tru a se reîntoarce la esența co­pi­lăriei, într-o mișcare care amin­tește de rebis-ul alchimic - reîntoarcerea la începuturi pentru a obține o nouă sinteză spirituală, mai înaltă (uide Mircea Eliade, Făurari și alchimiști, trad. Maria și Cezar Ivănescu București, Humanitas, 1996, pp. 163-165).

Această metamorfoză nu este doar individuală, ci reflectă și procesul creator însuși: „Tu, chiar tu ești celălalt. Ca să poți avea acces la altul, te pui pe tine în locul lui”, explică autoarea, în interviul citat, descriind paradoxul fundamental al scrisului ca act de transsub­stan­țiere spirituală.

Declarația autoarei că „timpul e personajul principal, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii - a oricărei femei - cu timpul” (Aurul pisicii, p. 241) revelează dimensiunea profund spirituală a acestei opere. Timpul nu este doar o măsură cantitativă, ci o forță transformatoare, un agent al transfigurării spirituale care operează conform ritmurilor sacre, nu profane: „Omul tulbură și precipită ritmul lentelor matu­rații chtoniene; într-un anume fel, el se substituie Timpului” (M. Eliade, Făurari și alchimiști, p. 47).

Observația că „dragostea e formată din timp” (Aurul pisicii, p. 242) sugerează că iubirea autentică nu poate fi separată de dimensiunea temporală sacră: „Știam încă de pe atunci că timpul, care deocamdată mă neglija, avea să mă transforme și pe mine [...]. Ce nu știam în ziua aceea era că celălalt Kronos, cel pe care nu-l puteam vaccina, se va îmbolnăvi și mă va îmbolnăvi, și că o cu totul altă transformare mă aștepta pe mine” (Aurul pisicii, pp. 48-49). Această viziune evocă concepția creștină asupra timpului: kairos (momentul propice pentru transformarea spirituală, șansa omului) în opoziție cu chronos (timpul linear, profan). Cei 19 ani de convie­țuire dintre Monica și Sebastian reprezintă o perioadă de coacere lentă, de opus magnum prelungit care culminează cu metamorfoza finală (M. Eliade, Făurari și alchimiști, p. 151).

Perspectiva specifică asupra timpului - „anii de femeie ar trebui socotiți ca cei de câini și pisici, trec mai repede” (Aurul pisicii, p. 112) - nu este doar o constatare biologică, ci o recunoaștere a faptului că feminitatea trăiește timpul poate într-un mod specific, mai apropiat de ritmurile naturale și de ciclurile de regenerare, asemenea tradițiilor în care feminitatea divină este văzută ca sursa înțelep­ciunii.

Melancolia care străbate romanul Aurul pisicii nu este o tristețe obișnuită, ci o stare spirituală complexă, o formă de melancolie sacră care se manifestă mai întâi ca o durere existențială profundă - „Așa cum începi să mori din clipa în care te arăți în lume, cu capul îna­inte, începusem să plec de la el chiar din ziua în care m-am mutat în apartamentul lui” (Aurul pisicii, p. 13) -, revelând conștiința tragică a timpului care ne consumă și ne separă inevitabil de cei iubiți.

Fantasticul devine astfel în roman un remedium tristitiae, un leac alchimic pentru durerea tem­porali­tății. Prin metamorfoză, Monica nu fuge de melancolie, ci o transformă într-o forță creatoare, într-o modalitate de a nu pierde iubirea.

Scrisul ca rugăciune

Afirmația autoarei că pentru ea „scrisul este un fel de rugăciune” (Aurul pisicii, p. 243) revelează dimensiunea profund spirituală a actului creator. Scrierea devine, în această perspectivă, un ritual alchimic prin care experiența brută a vieții se transformă în înțelep­ciune și frumusețe estetică. Procesul de scriere și rescriere a roma­nului pe parcursul a trei decenii amintește de truda ascetică, de trans­figurarea spirituală prin și din iubire care durează ani și ani, „doar că nu mai știe lumea de lucrurile astea și nu le mai vede” (Aurul pisicii, p. 119).

Observația despre necesitatea ca „scrisul să fie puternic, ca să învingă administrativul” sugerează că actul creator trebuie să transceandă contingențele materiale pentru a atinge dimensiunea sacrului. Această luptă dintre spiritual și material reflectă conflictul fundamental dintre materie și spirit, dintre greutatea pământului și aspirația către transcendent.

Confesiunea Monicăi adresată fiicei sale decedate, Sonia, nu este doar o mărturisire, ci un act de transsubstanțiere a durerii în artă, a experienței personale în înțelep­ciune universală. Prin povestirea sa, ea nu doar își vindecă propriile răni, ci creează un spațiu sacru în care și cititorul poate experimenta propria transformare spirituală.

Confesiunea - catharsis spiritual

Structura narativă a romanului evocă metodele de purificare spirituală din tradițiile creștine. Confesiunea nu este doar o tehnică narativă, ci un veritabil exercițiu spiritual, un act de catharsis care permite personajului să-și asume durerea și să o transforme în înțe­lep­ciune.

Relația cu Sonia, copilul căruia i-a fost dat să trăiască doar trei zile: „Nici de faptul că tu, că Sonia noastră a trăit doar trei zile” (Aurul pisicii, p. 109), introduce dimensiunea sacrului în narațiune. Moartea prematură a copilului devine o rană inițiatică, un moment de contact cu taina divină care transformă profund percepția asupra existenței. Pierderea unui copil este adesea interpretată ca o formă de participare la suferința divină, un fel de răstignire personală care deschide calea către resurrectio spirituală.

Această dimensiune religioasă nu este dogmatică, ci urmează ace­lași principiu al autoarei: „ca toate cărțile mele, este de partea vieții, a omenescului, cu toată fragilitatea lui, și în afara ideologiilor”. Romanul creează astfel un spațiu spiritual liber, în care fiecare cititor poate găsi propriile repere sacre.

Pisica din titlu nu este doar un animal de companie, ci un simbol arhetip al feminității sacre și al înțelepciunii intuitive. În mitologi­ile antice, pisica era asociată cu zei­țele lunii și cu misterele feminine - de la zeița Bastet egipteană, protectoarea maternității și a căminului, la cele nouă vieți ale pisicii, care simbolizează capacitatea de regenerare spirituală. Pisica, prin natura sa independentă și misterioasă, reprezintă aspectul feminin al sufletului (anima) care revendică libertatea de a se transforma și de a explora dimensiuni spirituale inaccesibile logicii raționale.

Transformarea Monicăi poate fi citită prin prisma mitului Demetrei care, după răpirea Persefonei, refuză să mai facă pământul roditor până nu își regăsește fiica. Monica „părăsește” aparent lumea adulților pentru a intra într-o dimensiune mitică unde poate comunica cu Sonia, copilul pierdut. Această călătorie în „lumea de jos” a copilăriei devine o catabază inițiatică, un descensus ad inferos necesar pentru renașterea spirituală (uide Vergiliu, Eneida, VI).

Odiseea interioară: Ithaca ca topos spiritual

Structura narativă a romanului evocă și mitul odiseic al întoarcerii acasă, dar în dimensiune spirituală inversată. Dacă Odysseus călătorește geografic pentru a-și regăsi căminul și identitatea, Monica își abandonează identitatea de om matur pentru a călători în timp, către propriile origini spirituale. Această odisee interioară urmează același principiu al peripeției și al recunoașterii (anagnorisis), dar aplicat transformării sufletești.

Cei 19 ani de conviețuire cu Sebastian devin echivalentul celor 20 de ani ai absenței lui Odysseus din Ithaca - o perioadă de maturizare și probațiune care pregătește întoarcerea adevărată acasă. Dacă pentru eroul homeric Ithaca reprezintă ținta fizică a căutării, pentru Monica „acasă” înseamnă reîntoarcerea la esența copilăriei, la starea de grație dinainte de separările și durerile vieții adulte.

Metamorfoza Monicăi în copil poate fi interpretată ca o variantă feminină a recunoașterii odiseice - nu prin forță și înțelepciune acumulate în călătorie, ci prin renun­țarea voluntară la aceste atribute pentru a accede la o formă superioară de înțelep­ciune intuitivă. Asemenea lui Odysseus care trebuie să-și dovedească identitatea prin povești și semne, Monica își recâș­tigă iubirea lui Sebastian prin chiar gestul aparent paradoxal al transformării radicale.

Îmbinarea organică dintre citările din Goethe și versurile din muzica pop contemporană, dintre referințele la opera clasică și teatrul modern creează o simbioză culturală care reflectă natura căutării spirituale contemporane. Acest melanj nu este eclectic, ci urmează logica alchimică a coincidentia oppositorum - unirea contrariilor în vederea unei sinteze superioare.

Sebastian, cu predilecția sa pentru muzica clasică și afirmația că „muzica se oprește la data de 5 decembrie 1791” (ziua morții lui Mozart; Aurul pisicii, p. 150), și Monica, cu gustul pentru muzica pop, reprezintă două modalități diferite de acces la transcendent. Dragostea lor devine un creuzet alchimic în care aceste diferențe se topesc și se transformă într-o înțelegere comună a frumosului și a sacrului.

Referințele repetate la Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister nu sunt întâmplătoare. Goethe, fiind el însuși fascinat de alchimie și de procesele de transformare spirituală, oferă modelul pentru romanul de formare spirituală. Călătoria Monicăi nu este doar una geografică sau temporală, ci un veritabil Bildungsreise al sufletului.

Conceptul goethean de Bildung presupune o formare armonioasă a personalității prin experiența estetică și spirituală. Monica își încheie studiile universitare abandonate, descoperă opera clasică, își dezvoltă sensibilitatea artistică - toate acestea fiind etape ale unui proces formativ care culminează cu metamorfoza finală. Această perspectivă transformă romanul într-un veritabil bildungsroman al maturității, demonstrând că formarea spirituală nu se oprește niciodată.

„Aurul pisicii” devine, în desfă­șu­rarea narațiunii, simbolul unei forme rafinate de dragoste care transcende posesivitatea și gelozia. Această dragoste matură, care acceptă transformarea și chiar separarea ca parte din procesul de desăvârșire spirituală, amintește de iubirea creștină, jertfelnică și nu puțin dureroasă.

Citatul din Octavio Paz pe care îl invocă autoarea - „Dragostea nu ne scapă de moarte, dar ne ajută s-o privim în față” (Aurul pisicii, p. 242) - revelează dimensiunea inițiatică a dragostei. Prin dragoste, ne confruntăm cu finitudinea și cu fragilitatea existenței, dar tocmai această confruntare ne transformă spiritual. Iubirea devine astfel o cale de acces la înțelepciune, la aurul filosofal al acceptării și al trans­cendenței. Această perspectivă se întâlnește cu filosofia odiseică a destinului: așa cum Odysseus nu poate fugi de destinul său, nici Monica nu poate fugi de propria sa vocație de transformare spirituală prin dragoste.

Paradoxul dragostei care se adân­cește prin separare reflectă și paradoxul călătoriei odiseice: cu cât eroul se îndepărtează geografic de țintă, cu atât se apropie spiritual de ea. Pentru Monica, plecarea de lângă Sebastian devine, prin metamorfoză, cea mai profundă formă de apropriere de esența relației lor.

Viziunea autoarei asupra literaturii ca forță transformatoare - „schimbându-i pe oamenii care uită să fie oameni” - amintește de antica concepție asupra artei ca pharmakon, ca leac sau remediu spiritual pentru bolile sufletului. Această perspectivă situează romanul în tradiția operelor care urmăresc nu să distreze, ci să vindece și să transforme.

Pandemia, care apare ca fundal temporal în roman, devine astfel nu doar un context istoric, ci un simbol al tuturor crizelor care testează capacitatea sufletului uman de a se transforma și de a depăși adversitatea prin dragoste și înțelepciune.

Aurul pisicii se constituie ca o operă de o remarcabilă profunzime spirituală, în care Ioana Pârvulescu reușește să demonstreze că iubirea autentică este cea mai puternică forță umană. Prin intermediul unei narațiuni rafinate care îmbină metamorfoza fantasticului cu profunda psihologie a personajelor, romanul explorează tema eternă a transformării sufle­tești prin iubire, timp și receptarea sacrului în cotidian.

Eleganța și delicatețea scriiturii Ioanei Pârvulescu din Aurul pisicii confirmă și adâncesc calitățile artistice demonstrate anterior în cele­lalte romane ale sale. În Aurul pisicii această artă narativă se rafinează și mai mult, devenind o música callada a sufletului îndrăgostit.

Procesul îndelungat de creație - „am acumulat viață pentru el” - transformă romanul însuși într-o operă alchimică, în care experiența brută a existenței se transformă în înțelepciune artistică. Această perspectivă sugerează că adevărata literatură nu poate fi grăbită, ci trebuie să urmeze ritmurile naturale ale maturizării spirituale, asemenea călătoriei odiseice care nu poate fi scurtcircuitată fără a-și pierde sensul inițiatic.

Alchimia sufletului despre care vorbește romanul nu este o fantezie esoterică, ci o realitate profund umană - capacitatea dragostei de a ne transforma, de a ne purifica și de a ne eleva spiritual.

Dimensiunea odiseică a nara­țiunii - călătoria Monicăi către propriile origini spirituale - sugerează că adevărata Ithaca nu se află în exterior, ci în adâncimile propriului suflet, acolo unde experiența iubirii se transformă în înțelepciune eternă. Prin această operă, autoarea oferă cititorului nu doar o expe­rien­ță estetică, ci și o invi­tație discretă la propria sa metamorfoză spirituală, la descoperirea aurului din propriul suflet prin rugăciunea scrisului și prin alchimia dragostei autentice, nelăsându-ne înșelați de un aur aparent: aurul pisicii.

În viziunea Ioanei Pârvulescu, acest aur nu se găsește prin cuceriri exterioare, ci prin întoarcerea la esența primordială a iubirii, unde timpul și eternitatea se întâlnesc în miracolul transformării continue a sufletului uman.