Biserica și noua ordine a lumii

Lumea întreagă a fost, in illo tempore, o imensă biserică. Adică un loc al rugăciunii și al întâlnirii permanente cu Dumnezeu. Un topos al ascultării înfiorate a glasului Creatorului, o contemplare a fiin­țelor cerești, o uimire în fața imen­sității și fru­museții întregului cosmos. Materia fusese însuflețită și astfel a apărut omul, ființa cratimă care lega cerul de pământ, făptura gândită ca o articulație a creației înseși, a stihiilor, a stărilor, a formelor de agregare, ca o îngemănare nemaivăzută dintre văzut și nevăzut. Dar și ca o cheie a cerului pentru cele de jos... Îngeri trupești, primii oameni nu aveau nevoie de legi orizontale, de coduri civile și penale pentru a trăi în armonie, aveau legea dragostei divine - care le ajungea. Nici o altă lege omenească nu își avea rostul. Dar asta până la cădere.

Însă și primele legi, primele forme de reglementare și penalizare a unor fapte tot de Dumnezeu au fost date. Bunăoară, legea pedepsirii drastice a sângelui vărsat a apărut în urma crimei săvârșite de Cain contra fratelui său, Abel: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Fc. 4, 10-11), îi spune Dumnezeu în față criminalului.

Cu timpul, oamenii au început să uite de Dumnezeu și de legile Lui directe, luând ființă dreptul roman - chintesența reglementărilor juridice cu efecte clare în societate, reglementări care, parte din ele, sunt valabile și azi. Mai mult, so­cie­tățile umane (etnii, popoare, civilizații chiar), avansând în cu­noaș­terea și cucerirea mediului înconjurător și ciocnindu-se între ele, a apărut necesitatea dreptului internațional. Creație modernă a umanității europene în urma Păcii de la Westfalia (1648), tratatul con­sfințea dreptul statelor la autoguvernare și asigura o formă de echitate în raporturile inter­naționale, statele fiind considerate din acel moment egale între ele. În plus, s-a convenit dreptul la libertate religioasă, element esențial într-o Europă divizată de lupte confesionale. Un pas înainte? Desigur, cel puțin în teorie, căci practica violențelor și războaielor a pus în criză acest mod nou de a privi lucrurile. Dar nu l-a anulat!

După Al Doilea Război Mondial, statele lumii erau epuizate de cel mai abominabil conflict ima­ginat vreodată și, în pofida existenței celor două blocuri care se confruntau în cadrul Războiului Rece, Organizația Națiunilor Unite a putut funcționa în parametri acceptabili. Au fost ani de relativă liniște, iar căderea cvasi-globală a comunismului în 1989 a reprezentat nu numai o perioadă de pace, dar și prosperitate, libertate și siguranță nemaiîntâlnite în istoria civilizației euro-atlantice. Biserica Ortodoxă a folosit din plin acest interval de liniște, atingându-și potențialul maxim al îndelungatei sale istorii. Ortodoxia, fiind „firea omului”, se simte în largul ei în stare de libertate, de dialog civilizat, de susținere populară și de misiune lucrată „la vedere”. Totodată, își poate îndeplini marile proiecte sociale nestingherită de „gelozia” statului totalitar. Așadar, numai schimbarea radicală a mediului politic a putut genera o situație fără precedent a Bisericii noastre majoritare, aceea de a deveni seiful încrederii oamenilor, acolo unde ei își depozitează visurile, speranțele, întrebările, temerile - chiar. Însă, de ceva vreme, lucrurile sunt pe cale să se schimbe abrupt.

Geopolitica își spune din nou cuvântul, atingând toate palierele vieții noastre. Amenințări și crize, dorința de putere fără măsură a unor lideri, războaie brutale și coliziuni economice - toate vin în cascadă, planeta devenind deja un loc periculos pentru viața omului obișnuit. Pentru noi, românii, garanția „pământeană” a unei stabilități se leagă, nemijlocit, de continentul pe care trăim: Europa. Și pe care armele nu au mai vorbit, dramatic, de peste 80 de ani. Un continent al păcii și bunăstării fără egal, al libertății (chiar pentru toți, și asta îi deranjează pe unii) și al legii pentru toți locuitorii săi. Cel puțin cei care aparțin Uniunii Europene, și care deja se simt ca într-o familie. Și familie suntem, în țesătura geografică a Uniunii, regăsești tot ADN-ul originar și cel care s-a adăugat prin relocare, din alte țări europene. Iar credința este la ea acasă, cel puțin cea ortodoxă: nu există loc în care să nu poți trăi Liturghia pe viu, în fior și emoție. Acest loc trebuie să rămână cum îl știm acum, altminteri, haosul asiatic și neliniștea tranzacțională vor întuneca din nou partea noastră de lume.