Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Biserica, soluţia universală
În vremuri de criză, oamenii tind să se refugieze în locurile pe care le asociază cu stabilitatea şi predictibilitatea, iar lucrul acesta nu se aplică numai crizelor economice sau politice, ci şi celor interioare, fie ele sufleteşti sau morale. Viaţa ne reaminteşte mereu de insaţiabila sa diversitate şi nu ne lasă niciodată să visăm cu ochii deschişi la o soluţie definitivă a problemelor noastre, oricare ar fi ele. Cu toate acestea, nu ne obişnuim aproape niciodată cu această condiţie efemeră a poziţiei noastre în lume şi căutăm iluzia unei stabilităţi pe care să o putem obţine în lumea aceasta.
Pentru cei care au exerciţiul duhovnicesc, ideea obţinerii stabilităţii în această lume este o himeră periculoasă de vreme ce în spaţiul duhovnicesc nu există a sta pe loc, există doar cădere sau ridicare, de aceea credinciosul este mereu într-o situaţie fatal instabilă până la sfârşitul vieţii şi Sfinţii Părinţi ne atrag mereu atenţia asupra pericolelor pe care le naşte lipsa de vigilenţă în momentele în care ni se pare că situaţia noastră s-a stabilizat. Extraordinara putere a Bisericii de a face mereu faţă tuturor provocărilor lumii se datorează şi acestei conştiinţe că totul e trecător şi instabil pe lumea aceasta, singurul lucru stabil fiind Hristos şi iubirea Sa de oameni. De aici vine şi paradoxul stabilităţii credinţei într-o lume instabilă. Cum Biserica este prin excelenţă comunitatea credincioşilor, a aparţine unei comunităţi în care există stabilitate pare a fi o soluţie universală la problema instabilităţii generalizate. Şi într-adevăr Biserica este o soluţie la problema instabilităţii acestei lumi, dar nu prin instaurarea unei stabilităţi alternative în lume, adică nu creând în interiorul lumii o oază de stabilitate, ci arătând adevărul instabilităţii fundamentale a acestei lumi şi propunând accesul către o altă lume cu alte principii de funcţionare, o lume în care nemurirea, şi nu căderea,este principiul fundamental. Practic vorbind, multă lume consideră stabilitatea Bisericii un model instituţional de stabilitate în lumea aceasta şi cere Bisericii să difuzeze modelul său asupra întregii societăţi, pe scurt să rezolve ea toate problemele economice, sociale, politice, psihologice. Problema e că stabilitatea Bisericii nu este una instituţională, ci una duhovnicească. Biserica funcţionează aşa nu pentru că are un model de organizare miraculos, capabil să rezolve orice problemă, de altfel modelul său de organizare este împrumutat de la instituţiile lumeşti, vezi modelul guvernării romane şi bizantine, ci pentru că îşi pune nădejdea în Hristos, izvorul stabilităţii eterne. Prin raportare la Hristos, la Evanghelie şi la Sfânta Tradiţie, Biserica funcţionează ca instituţie tocmai pentru că ştie că soluţiile instituţionale nu sunt atotputernice, ci au limitele lor. Această conştiinţă a limitelor inerente aranjamentelor instituţionale omeneşti a creat în Biserică modele instituţionale cu adevărat remarcabile, care fac faţă atât exigenţelor dogmatice cât şi nevoii de flexibilitate, şi a asigurat supravieţuirea Bisericii în condiţiile cele mai aspre, de la prigoana primelor secole, trecând prin cuceririle barbare, până la comunism şi consumerism. Dacă există un model pe care Biserica poate să îl exporte în societate acela ar fi modelul stabilităţii credinţei şi Biserica face lucrul acesta de la începutul existenţei sale, numai că acest model este dificil de urmat în condiţiile în care lumea modernă vrea simultan şi stabilitate, dar şi libertatea de a face ce vrea. Acestei probleme Biserica nu îi oferă nici o soluţie, pentru simplul fapt că nu există o soluţie. Cei care caută în Biserică rezolvarea miraculoasă a acestei contradicţii vor fi dezamăgiţi. Biserica oferă însă ceva mult mai de preţ, adevărul şi calea pe care cineva care vrea să îl urmeze pe Dumnezeu o poate face şi poate obţine viaţa veşnică. Aici este sursa stabilităţii sale în faţa unei lumi în continuă schimbare, adevărata mângâiere pentru cei care caută autentic o scăpare din criza acestei lumi. Iar scăparea este credinţa, care trece peste toate obstacolele, învingându-le nu prin viclenie, ci prin nevinovăţie şi iubire.