Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
„Blogurile-lup“
▲ Orice cuvânt care nu întăreşte unitatea Bisericii ci, sub masca moralistă a profetului mincinos, arată doar scăpările din Biserică, mă îndoiesc că e inspirat de vreun înger ▲
La apariţia sa, blogul a revoluţionat internetul. Cam de atunci se vorbeşte de „web 2.0“, adică de o nouă vârstă a internetului. Ce a adus nou blogul? Un mijloc foarte eficient şi ingenios gândit pentru exprimarea opiniilor care, spre deosebire de costisitoarele situri web, sunt oferite gratis oricui. Astfel, oricine poate avea o pagină personală pe web, în care să-şi dea cu părerea. Astăzi, aproape toată lumea care are de-a face cât de cât cu computerul are un blog, de la oameni politici, vedete de tot felul până la oameni obişnuiţi. Marea satisfacţie a unui blogger e să fie citit. Dacă nu eşti citit, e ca şi cum ai scrie mesaje pe pietre, ca apoi să le arunci în apă. ...Dar dacă cineva îţi prinde „piatra“, adaugă ceva pe ea, ţi-o aruncă înapoi sau o pasează altora, jocul devine mult mai interesant. În spaţiul civic, blogul a reuşit (mai ales pe tărâm american) să spargă monopolul instituţiilor media asupra informaţiei şi comentariilor legate de ea, izbutind chiar să creeze curente de opinie paralele celor generate de mass-media. Cum tehnologia informaţiei nu cunoaşte bariere, blogul s-a răspândit cu repeziciune, devenind un bun comun. E nevoie doar de o analiză de câteva zeci de minute prin blogurile româneşti ca să-ţi dai seama că e imposibil să spui despre ce se vorbeşte în ele, mai uşor fiind să spui despre ce nu se vorbeşte. În orice caz, se vorbeşte şi despre chestiuni de religie, credinţă, viaţă bisericească. Din belşug şi pe toate tonurile. De pildă, unii (preoţi sau nu) au sesizat că blogul oferă o excelentă oportunitate pentru cateheză, discuţii pe teme duhovniceşti, comentarii pe marginea unor texte de teologie şi chiar polemică interconfesională (adesea pe un ton reverenţios şi politicos). Alţii (preoţi sau nu), probabil inflamaţi de modelul Nae Ionescu, o personalitate de o cultură colosală, care îşi permitea să comenteze orice, de la chestiuni mondene, politică, până la episoade din viaţa Bisericii, încearcă şi ei să-i calce pe urmă. Dreptul la opinie e garantat de Constituţie. Totuşi, în Biserică ceva începe să nu miroase a bine când persoane care, deşi se consideră membri ai Bisericii, îşi permit să comenteze evenimente legate de viaţa bisericească, de parcă ar fi aşezaţi undeva în exterior. Apoi, foarte suspectă e şi încercarea de a sugera insidios că în Biserică există mai multe tendinţe, partide. Desigur, chiar şi oamenii cei mai credincioşi pot avea preferinţe faţă de un ierarh sau altul, faţă de cutare ori cutare duhovnic. Dar orice cuvânt rostit care nu întăreşte unitatea Bisericii ci, sub masca moralistă a profetului mincinos, arată doar scăpările din Biserică, mă îndoiesc că e inspirat de vreun înger. Cu toată imaginea patriarhală - pentru unii chiar anacronică - pe care metafora cu oaia şi păstorul o sugerează, ea conţine şi un miez de adevăr care poate sfărâma dinţii oricui ar încerca să muşte din ea. Deşi nu este prea democratică, această imagine sugerează că în Biserică există un principiu după care se ordonează întreaga viaţă a comunităţii. Iar în Biserica Ortodoxă acest principiu (sinodalitatea) s-a poziţionat undeva între infailibilitatea şi autoritatea papală absolută şi democraţia, uneori chiar libertinismul teologic protestant. Cu alte cuvinte, s-a aşezat tocmai în zona moderaţiei mântuitoare. Ar trebui poate repetat mai des că în Biserică, învăţătura şi opinia unui episcop sunt deasupra oricăror alte păreri, mai ales atunci când sunt în concordanţă cu consensul sinodal. Nimeni nu spune că Hristos nu poate fi propovăduit şi de mireni, dar când se alunecă în bârfă sau comentariu instigator, vizitatorul de bună-credinţă ar trebui atenţionat cumva. Binecuvântarea dată de un episcop pentru apariţia unei cărţi nu este doar un autograf, ci reprezintă garanţia că respectiva carte conţine învăţătura corectă a Bisericii. Oare n-ar trebui găsită o formulă similară şi în cazul internetului, să fie luate pieile de oaie de pe blogurile-lup?