Calea ce duce la smerenie

Avva Tithoe a fost întrebat „Ce cale duce la smerenie?”. Bătrânul a răspuns așa: „Calea smereniei este aceasta: înfrânare, rugăciune și să te socotești pe tine mai prejos de orice făptură”.

Smerenia, spune avva Tithoe (care se prea poate să fi fost de fapt avva Sisoe, o formă alterată a numelui său), începe de la înfrânare. Cu alte cuvinte, de la autocontrol sau de la stăpânirea de sine. Înfrânarea nu este doar abținerea de la cele trupești, ci este o formă de realcătuire și restaurare a relației cu lumea în general și cu tot ce înseamnă interacțiune și acțiune. Acesta este primul pas către smerenie, pentru că înfrânarea nu înseamnă doar să te abții de la a face ceva, ci și să nu te cruți, să nu te menajezi atunci când este cazul. Înfrânarea înseamnă conștiință de sine, stabilirea clară a unor limite, pe toate părțile; este asumarea propriei finitudini în fața infinității lui Dumnezeu.

Dar înfrânarea doar, fără nimic în plus, nu este creștină însă. Poate să fie doar un exercițiu steril al voinței, o formă de închidere în sine, lipsită de reală deschidere duhovnicească. De aceea, înfrânarea este însoțită de rugăciune, ca un act fundamental de depășire a sinelui și de salt către Dumnezeu, Cel cu totul Altul.

Rugăciunea este ieșirea din autosuficiență și îl mută pe om din zona efortului propriu către har. Este recunoașterea dependenței esențiale față de iubirea lui Dumnezeu. Doar prin rugăciune, înfrânarea încetează să mai fie un act autonom de voință și devine ascensiune teologică, spre Împărăția lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este discurs, nu sunt cuvinte potrivite așezate cu grijă, ci este așezarea în prezența lui Dumnezeu. Dobândirea conștiinței că toată viața noastră, în cele mai mici detalii, se petrece înaintea Domnului, „căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” (FA 17, 28). În măsura în care este însoțită de smerenie, rugăciunea nu este cerere, ci este dăruirea întregii noastre vieți lui Hristos Dumnezeu. Astfel, rugăciunea devine și o formă de cunoaștere: abia în rugăciune, omul înțelege cu adevărat cine este el în raport cu Dumnezeu.

Dar ultimul cuvânt este cel cu adevărat greu: să te vezi pe tine mai prejos decât toată făptura. O mișcare ce merge împotriva egocentrismului modern, când valoarea se exprimă mereu prin comparație și competiție. Acest cuvânt al bătrânului este atât de străin lumii noastre, încât mi se pare că orice am spune despre el l-am falsifica, am atinge nedrept taina smereniei, în încercarea de a o transforma după mintea noastră. Dacă, într-un cu totul alt context, Wittgenstein spunea: „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”, apoi cu siguranță gândul acesta este valabil, de cele mai multe ori, cu privire la smerenie.