Căruțe cu mere

Cu mulți, foarte mulți ani în urmă, am văzut răsturnându-se în Piața Romană din București un camion încărcat cu mere. Singurul care a avut de suferit de pe urma acestei întâmplări desprinse parcă din filme am fost eu. Merele se rostogoliseră pe toate străzile din apropiere. Se mai rostogoleau încă. Mașinile se opriseră toate din mers, dându-le prioritate. Merita făcută o poză. M-a durut că nu aveam un aparat de fotografiat la mine, ca s-o pot face eu. N-a făcut-o nimeni. Mi-am folosit cât de mult am putut inima, înregistrând în memoria ei imaginea inimii Bucureștiului asediată de mere. Se colorase asfaltul în roșu. Și mirosea a iernile de la mine de acasă, când se auzeau, dintr-un capăt în altul al satului, scârțâitul unor căruțe cu coviltir, iar de pe capra căruțelor, niște glasuri înfrigurate strigând: Mere, hai la mere, taică!

Ne strângeam ciopor în jurul lor, cu buzunare pline de drugi de porumb. Primeam în schimbul fiecărui drug un măr. Nimic nu putea întrece în frumusețe mirosul lor amestecat cu mirosul gerului de afară. Legumeam zile în șir frumusețea acestui miros. De dragul ei tânjeam atât de mult după mere. Gustul rămânea la urmă de tot. Doar după ce ne săturam de miros, începeam să mâncăm merele.

S-au rostogolit, atunci, pe străzile din centrul Capitalei, mai multe mere decât aduseseră căruțele cu coviltir în satul meu vreodată. N-a ridicat nimeni un măr de jos. Toată lumea urmărea fascinată spectacolul rostogolirii lor. Era o zi de toamnă. Una dintre cele mai uluitoare zile ale vieții mele de bucureștean.

La începutul acestui an, am regăsit merele acelea de demult pe o stradă de la marginea Brașovului. Căzuse zăpada peste noapte. În poarta unei case, câteva grămăjoare de ionatane îmbiau trecătorul să se oprească și să ia cât îi poftește inima, lăsând pentru asta câțiva lei în cutia de alături. Am vrut să-l cunosc pe cel ce avea atât de multă încredere în cinstea necunoscuților de pe stradă. N-am cum să ies în pierdere, mi-a spus dumnealui. Cine nu lasă nici un ban, înseamnă că nu are, iar eu am făcut o faptă bună.

Făcătorul de fapte bune se nu­mește Eugen Stăncescu și e de profesie contabil. Producătorul de mere e tatăl său, Gheorghe, care trăiește în comuna dâmbovițeană Malul cu Flori.

Rar mi-a fost dat să întâlnesc niște oameni atât de frumoși, deși, fizic, l-am văzut doar pe unul. Însă merele cu care mi-am umplut portbagajul mașinii, rude bune cu cele din iernile tot mai îndepărtate ale copilăriei mele, ce mă căutaseră într-o zi din tinerețe pe străzile Bucureștiului, mi-au vorbit despre amândoi. Îmi vorbesc și acum. Doar ce deschid ușa care dă spre curtea din spatele casei și mi se umple casa de parfum. Un deal vârfuit cu mere de toate culorile vine înăuntru pe ușă să-i țină sufletului meu de urât. Nu mi se pare. Se întâmplă aievea, chiar vine!