Căutarea smereniei

Măsurile înalte la care încearcă să ajungă părinții deșertului, dar și spi­ritul lor practic, fără de specu­lații inutile, se vede și în acest cuvânt al Avvei Or: „Când se strecoară în tine vreun gând de orgoliu sau de trufie, scrutează-ți conștiința, dacă ai păzit toate poruncile, dacă-i iubești pe dușmanii tăi și te întristezi de necazurile lor, dacă te socotești un rob netrebnic și cel mai mare păcătos dintre toți. Și atunci nu o să te mai crezi așa de mare, ca și cum tu le-ai fi făcut pe toate. Știi doar că un asemenea gând distruge totul”.

Gândul Avvei Or atinge esențialul. Viața duhovnicească înseamnă zdrobirea mândriei și dobândirea smereniei. Cele două sunt corelative până la un punct, dar fiecare greu de definit. Mândria se ascunde în forme neaștep­tate, este proteică, se camuflează mereu și se îndreptățește. Smerenia, în schimb, este de o discreție atât de mare, încât nu se expune și cu greu se lasă văzută.

Chiar în aceste condiții, noi putem să identificăm gândurile de mândrie care se insinuează în noi. Iar când o fac, ele pot fi dezamorsate privind înapoi la păcatele noastre într-un mod cât se poate de concret. Și începem de la marea poruncă a iubirii, în forma ei radicală și imposibilă: iubirea vrăjmașilor. Și pentru că iubirea dușmanilor poate părea abstractă, Avva Or merge mai departe și oferă un criteriu foarte concret. Reacția ta intimă la necazurile celor pe care nu îi agreezi îți arată ce simți tu pentru ei. Dacă, în momentul în care ei eșuează, te umpli de tristețe și durere, înseamnă că există posibilitatea ca, în cele din urmă, dragostea să înflorească în inima ta. Dacă, dimpotrivă, simți satisfacție pentru răul pe care îl îndură dușmanii, atunci înseamnă că nu ai ieșit deloc din logica lumii căzute și a păcatului.

În plus, părinții în modul lor foarte practic și direct, ne învată că smerenia nu este un sentiment vag, ci o lucrare permanentă a sinelui. A te socoti „rob netrebnic” nu înseamnă a cădea într-o autodepreciere patologică, ci a-ți așeza viața în adevăr. Este o formă de realism duhovnicesc, în care omul încetează să se mai compare cu ceilalți și începe să se privească în lumina poruncilor lui Dumnezeu.

Un mic exercițiu de trezvie poate deveni o experiență existențială cotidiană. Seara, îna­inte de odihnă, creștinul poate relua cu simplitate ziua trecută: unde m-am justificat? unde am judecat? unde m-am bucurat de căderea altuia? unde am căutat să fiu văzut? Orice astfel de mică descoperire este deja un pas spre adevăr. Nu pentru a deznădăjdui, ci pentru a lăsa harul să lucreze.

În acest sens, Avva Or ne arată că mândria nu este doar un păcat printre altele, ci o otravă care strică întreaga lucrare a sufletului. Autosuficiența poate anula ani de nevoință. De aceea, lupta nu este una spectaculoasă, ci una tăcută: pază a minții, atenție la inimă și o neîncetată întoarcere la adevăr. Iar acest adevăr este simplu: tot ce este bun în noi nu este al nostru, ci dar al lui Dumnezeu. În această recunoaștere smerită începe adevărata libertate a sufletului.