Chip luminos țesut din credință, slujire și iubire

Cu un cuvânt de smerenie, care coboară ca roua peste inimă, evocăm taina unei vieți îndelungate, bogată nu doar în ani, ci mai ales în lumină și dăruire, întrebându‑ne ce am putea spune despre viața unei creștine care a trecut peste pragul celor nouăzeci de ani? Ce cuvinte ar putea descrie o existență care, odinioară, a fost așezată în inima lucrării și a trăirii Bisericii?

Viața doamnei prof. Florina Verzan, jertfelnică preoteasă, născută la 15 februarie 1935 în București, nu s‑a definit doar prin chemarea de soție a preotului Sabin Verzan, consilier patriarhal, care a slujit la Parohia „Sf. Ioan Botezătorul”‑Ferentari din Capitală, vreme de patruzeci și doi de ani, ci și prin rădăcinile ei, fiind fiica preotului Constantin Rădulescu, slujitor al Altarului, care a luminat locul înaintea soțului ei. Astfel, întreaga ei ființă s‑a plămădit în apropierea Sfântului Altar, crescând și înflorind sub adierea tainică a rugăciunii.

Străbunicul dinspre mamă, Daniel Dragnea, a fost preot la Biserica Delea Veche, purtând grijă cu demnitate și evlavie de sufletele încredințate lui, într‑o vreme în care slujirea preoțească era însoțită de jertfă și statornicie. Din această rădăcină binecuvântată s‑a înălțat mai departe ramura familiei, prin bunicul Dumitru Popescu, preot la Biserica Cărămidarii de Jos (Piscului). Chipul său rămâne legat nu doar de Altar, ci și de o familie numeroasă, alcătuită din treisprezece copii, adevărată pildă, în care credința și rânduiala au crescut armonios.

Dintre aceste mlădițe, două fiice au fost chemate să urmeze calea slujirii, devenind preotese și ducând mai departe lumina primită. Una dintre ele a rămas aproape de locul copilăriei, la Biserica Cărămidarii de Jos, unde, alături de soțul său, Vasile Băjenaru, originar din Târgu Ocna, a contribuit la împodobirea sfântului lăcaș, ctitorind la începutul veacului al XX-lea icoanele împărătești în mozaic, lucrări de o frumusețe aparte, care dăinuiesc până astăzi, asemenea unei mărturii despre credință, migală și iubire pentru casa Domnului.

Cealaltă fiică, Iustina, s‑a unit în căsătorie cu preotul Constantin Rădulescu, fiu de preot din localitatea Râca, Teleorman, aducând împreună două tradiții preoțești într‑o singură familie.

Familia amintită a avut și alți slujitori ai Bisericii, între care și un preot care a slujit în București, la Biserica Crângași I, demolată, dar prezentă încă în memoria celor care i‑au trecut pragul.

În inima acestei familii, dorința Iustinei de a vedea una dintre fiicele sale urmând aceeași cale a fost împlinită cu gingășie. Florina Rădulescu, alintată Mugurel, nume ce evocă prospețimea începuturilor și frumusețea primăverii în care s‑a născut, când mugurii și florile abia se deschideau spre lumină, a devenit preoteasă la Biserica Ferentari. Viața ei poartă amprenta unei chemări primite încă din leagăn, ca o adiere de har ce însoțește pașii omului.

Deși tatăl său a trecut la cele veșnice mult prea devreme, preotul Constantin Rădulescu a rămas întipărit în amintirea familiei și a celor care l‑au cunoscut ca un slujitor plin de dragoste pentru oameni, blând și dăruitor, un chip luminos al preoției. Între firele acestei istorii se adaugă și o legătură deosebită: el a fost coleg de clasă cu Patriarhul Justinian Marina, fapt ce așază destinul său în proximitatea unor personalități marcante ale vieții bisericești.

Astfel, întreaga poveste a familiei Verzan se descoperă ca o țesătură de har și continuitate, în care slujirea, credința și frumusețea vieții trăite întru Dumnezeu se transmit ca o moștenire neprețuită, din inimă în inimă, din generație în generație.

Ce am putea spune despre lucrarea de mamă, despre iubirea pe care, împreună cu soțul ei, a revărsat‑o cu discreție și statornicie asupra celor doi copii și a întregii familii? O dragoste sfântă, așezată, fără zgomot, dar plină de rod, asemenea unei lumini care nu caută să fie văzută, ci doar să încălzească și să călăuzească.

Astfel, căsătoria unei descendente dintr‑o veche și binecuvântată familie preoțească, Florina Rădulescu, s‑a împletit în chip providențial cu destinul unui tânăr teolog care purta în sine făgăduința unei frumoase deveniri.

Sabin Verzan, fiu de preot din Târgul Cărbunești, era cunoscut încă din anii de formare drept un student strălucit și un doctorand deosebit de apreciat, înzestrat cu o minte limpede și cu râvnă care atrăgea admirația profesorilor și a colegilor.

Nunta celor doi s‑a preschimbat într‑un adevărat moment de sărbătoare, o adunare aleasă în care s‑au întâlnit chipuri marcante ale vieții teologice și bisericești. Între cei prezenți s‑a aflat și viitorul Patriarh Iustin Moisescu, care i‑a fost profesor și îndrumător, împreună cu preotul profesor Liviu Stan, arhimandritul Grigore Băbuș, iar ca naș de cununie s‑a aflat distinsul profesor Nicolae Chițescu. Prezența acestor personalități a dat evenimentului o strălucire aparte, dar și o greutate spirituală care depășea bucuria unei nunți obişnuite.

Cei care au fost martori ai momentului evocă o atmosferă copleșitoare prin frumusețe și amploare. Era lume cât cuprinde, o revărsare de oameni veniți din dorința de a fi părtași la o unire binecuvântată, mișcare neîntreruptă de chipuri și glasuri, ca o mare de oameni adunați în jurul unei bucurii comune. Mulți doreau să‑l vadă pe Sabin Verzan, tânărul teolog despre care se vorbea cu nădejde, purtător al unei chemări ce se întrevedea încă de pe atunci.

Una dintre participantele la nuntă, ajunsă astăzi la vârsta venerabilă de peste nouăzeci de ani, prof. Leontina, născută Rădulescu, își amintește cu emoție de acea zi și mărturisește că numărul preoților prezenți era atât de mare, încât familia se simțea, după propria exprimare, „zăpăcită până după miezul nopții”, încercând să țină rânduiala și să facă față unei asemenea desfășurări. Era o îmbinare rară între solemnitate și efervescență, între rigoarea slujirii și firescul unei sărbători de familie.

În acea vreme, Mugurel (Florina Rădulescu, devenită Verzan) - era studentă în anul al treilea la Fizică Nucleară, purtând în sine nu doar sensibilitatea unei tradiții duhovnicești, ci și rigoarea unei științe de finețe. Sora ei urma studiile matematicii, astfel încât în această familie se întâlneau, într‑o armonie discretă, atât vocația spirituală, cât și cea științifică. După încheierea studiilor universitare, Florina Mugurel a fost repartizată la Institutul de Fizică Nucleară de la Măgurele, continuându‑și apoi drumul în învățământ, unde a dăruit mai departe lumină și cunoaștere, asemenea unei făclii aprinse dintr‑o moștenire bogată, care unea credința cu știința într‑un mod firesc.

Și totuși, viața ei nu s‑a oprit între zidurile casei sau ale bisericii. Cu aleasă rânduială lăuntrică și cu o conștiință trează, a slujit ca profesor în cadrul Liceului Teoretic „Dimitrie Bolintineanu” din București, într‑o vreme deloc ușoară, când a purta demnitatea și seriozitatea însemna o adevărată nevoință. A predat fizica - o disciplină riguroasă, care nu se așază ușor în inima tuturor, întrucât cere minte limpede, osteneală neobosită și, mai presus de toate, temeinică știință de carte. Prin aceasta, a format nu doar elevi, ci caractere, insuflând rigoare, responsabilitate și respect pentru adevăr.

Un alt fir al vieții sale se leagă de prietenia statornică și binecuvântată cu una dintre cele mai cunoscute lavre monahale din lume, nu doar din România: Mănăstirea Agapia. Acolo a poposit adeseori, din anii tinereții până în ceasurile din urmă ale vieții, găsind în acel loc o oază de pace și iubire. Nu este întâmplător că și‑a încredințat sufletul lui Dumnezeu tocmai în acest așezământ - căci numele „Agapia” își are obârșia în cuvântul grecesc „agapi”, care înseamnă iubire, ceea ce confirmă faptul că întreaga ei viață a fost o pregătire tainică pentru întâlnirea deplină cu iubirea dumnezeiască.

O prietenie de poveste a fost cea dintre familia părintelui Verzan cu marea stareță de la Mănăstirea Agapia, stavrofora Eustochia Ciucanu (^1992).

Chiar dacă nu cunoaștem în amănunt toate etapele și realizările vieții şi lucrării preotesei prof. Florina Verzan, putem spune cu încredințare că, în perioada în care s‑a aflat alături de unul dintre cei mai cunoscuți preoți ai Capitalei, Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” a devenit un loc plin de oameni, de rugăciune și de întâlniri. Mulțime de credincioși veneau aici, într‑un cartier care la acea vreme nu era încă pe deplin dezvoltat, dar care își găsea centrul și inima în acest lăcaș.

Aici au poposit adeseori numeroși ierarhi, slujind la invitația părintelui Sabin Verzan, care a purtat de‑a lungul vremii ascultările de protopop și consilier în Administrația Patriarhală. Despre aceste lucruri dau mărturie cei care au continuat lucrarea în care părintele Sabin Verzan s‑a ostenit ani îndelungați.

Se cuvine însă să subliniem un adevăr plin de frumusețe: numeroșii prieteni ai familiei Verzan, veniți din țară și din străinătate, nu erau păstrați doar pentru cercul lor apropiat, ci erau prezentaţi cu generozitate şi altora. Ei poposeau nu doar în Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”, ci și la biroul părintelui Sabin Verzan, transformând clădiri și instituții în adevărate agore dialogale și de bucurii împărtășite.

Părintele Sabin Verzan și doamna preoteasă mergeau cu oaspeţi străini adeseori la Mănăstirea Agapia, într‑o perioadă în care legăturile dintre țări erau aproape imposibile. Și totuși, prin oameni de seamă și printr‑o discreție lucrătoare, părintele Verzan a făcut posibilă sprijinirea Mănăstirii Agapia, oferind ceea ce se putea atunci: utilaje agricole, echipamente și mașini pentru atelierul de tricotaje care funcționează acolo, aduse din Germania și, mai ales, prezența și bunăvoința familiei sale, care a devenit izvor de mângâiere.

Astfel, viața doamnei preotese prof. Florina Verzan se arată ca o țesătură fină de credință, slujire, cultură și iubire - o viață trăită în tăcere roditoare, în fidelitate și lumină, asemenea unei candele care arde neîncetat, revărsând pace și binecuvântare peste cei care s‑au apropiat de ea.

Dar iată că, aducând în lumină legătura ei atât de strânsă cu Mănăstirea Agapia, înțelegem mai adânc de ce a fost prezentă la prohodirea ei o delegație a cunoscutei vetre monahale, ca trimiși ai maicii starețe, stavrofora Olimpiada Chiriac, monahii care slujesc în conducerea mănăstirii, la cancelarie, și care cunosc de mult timp prietenia familiei Verzan cu Agapia, nu doar de apropiere, ci de inimă, de rugăciune și discretă jertfă.

Rămâne de o frumusețe pilduitoare dorința preotesei de a petrece vreme îndelungată în Mănăstirea Agapia, fără să știe că însăși rânduiala lui Dumnezeu o va chema de acolo în ceasul cel din urmă, în zilele luminate ale praznicului Învierii Domnului, chiar în Duminica Mironosiţelor - acele femei curajoase, purtătoare de mir și de iubire, care L‑au slujit pe Hristos cu credință neclintită.

Într‑o asemenea zi, ea a trecut din această lume înainte de a fi săvârşită Sfânta Liturghie, iar primele ei pomeniri în ceata drepţilor s‑au împlinit chiar în bisericile Mănăstirii Agapia, ca o îmbrățișare liturgică a obștii care i‑a fost atât de dragă.

La Mănăstirea Agapia sunt patru Altare, iar în chip binecuvântat se săvârșesc în mod obișnuit două Sfinte Liturghii în fiecare zi. Și, ca o tainică rânduială a Proniei, Dumnezeu a chemat‑o la Sine tocmai în locul pe care l‑a iubit, pe care l‑a sprijinit și l‑a purtat în inimă.

Cunoscând câte ceva din istoria și viața Parohiei „Sf. Ioan Botezătorul”, dar și dragostea pe care ierarhii Bisericii i‑au arătat‑o, mă gândesc în mod deosebit la fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, care a venit de multe ori, chiar și în zilele când părintele Sabin Verzan s‑a mutat la Domnul.

Toate acestea se adună într‑o mărturie prețioasă despre iubirea familiei Verzan pentru slujirea Bisericii - iubire statornică, jertfelnică, care merită a fi amintită cu recunoștință ori de câte ori întâlnim astfel de exemple.

Împreună cu părinții slujitori ai parohiei, cu cei care au cunoscut‑o, împreună cu soborul Mănăstirii Agapia și cu toți cei care, din binecuvântate pricini, nu au fost de față, alături de profesoara, mama și generoasa creștină, înălțăm rugăciuni pentru odihna adormitei în Domnul, Florina (Mugurel) Verzan, o preoteasă mărturisitoare din vremuri grele.

Nădăjduim ca Dumnezeu să răsplătească râvna ei revărsată asupra Parohiei „Sf. Ioan Botezătorul” și a Bisericii, dragostea pentru familie, pentru fii și pentru cei apropiați, jertfa ei, precum și a soțului ei, pentru Mănăstirea Agapia, dar și slujirea pentru catedră și pentru elevii pe care i‑a format, cu răbdare și pricepere.

Și chiar dacă acum întâlnim din ce în ce mai rar recunoștința și iubirea adevărată în inimile multora dintre cei care sunt sprijiniţi de‑a lungul vieții, rămâne o tainică mângâiere: fiecare faptă de iubire, fiecare jertfă tăcută, fiecare bine făcut în ascuns sunt păstrate de Dumnezeu în vistieria Sa cea neirosită, întorcându‑se, la vremea lor, în lumină și pace veșnică.