Cine, cât și cum a știut

Cu ceva vreme în urmă, am lansat în spațiul online întrebările: Aţi ştiut îna­inte de 1989 despre puşcăriile comuniste? Cât aţi ştiut şi de unde? Dacă ştiaţi - vorbeaţi cu alţii despre asta? Aţi avut imaginea dimensiunilor reprimării?

Mi-au răspuns în total vreo 30 de prieteni. Prima observaţie - cea mai şocantă - este că au existat cazuri apropiate mie, despre care însă n-am aflat nici măcar după 1989, ci doar cu prilejul acestui „sondaj”. De pildă, tatăl unei foarte bune prietene! Drept explicație posibilă, o parte dintre cei care ştiau au precizat că nu se vorbea despre asta nici măcar în familie! „Nu a fost cătrănit, supărat pe viață. Dar nici nu vorbea despre asta. De ce nu l-am întrebat eu mai mult? Pentru că numai după revoluție am aflat dimensiunea ororii, iar el tot nu dorea să vorbească și l-am lăsat așa. Și acum îmi pare rău că nu am insistat. Și e prea târziu...”, mi-a spus prietena.

La rândul lui, un prieten mi-a povestit următoarea discuţie:

- O ascultam pe prietena mea cu gura căscată, uluit. Nu puteam crede!

- Și tu ai încercat să vorbești cu tatăl tău despre asta și el a zis nu?

- Mai rău, mai rău... A țipat la mine, s-a înfuriat pe mama că mi-a spus și a zis că nu va vorbi niciodată, cu nimeni, despre subiectul ăsta!

A două observaţie: covârşitoarea majoritate a celor care ştiau au avut pe cineva în familie. Cei care ştiau de la Europa liberă, Vocea Americii sau din alte surse similare mărturisesc că aveau o imagine aproximativă a fenomenului. Totuşi, sunt şi oameni care ştiau bine despre ce e vorba, ba chiar unii care au fost educaţi sistematic în acest sens, mai ales de către bunici.

Proporţional, sunt mai puţini cei care - ca mine - n-au ştiut nimic, dar ei există, nu sunt singurul. Semnificativă mi se pare o mărturisire: „Acum, analizând, îmi dau seama că ceva am știut, dar fără să-mi trezească vreun sentiment, parcă eram spălat pe creier”.

Foarte corectă e contextualizarea subliniată de un prieten de generație: „Noi am început să vedem lumea în anii ‘60, perioadă care a fost începutul unui boom economic mondial și care s-a tradus și printr-o oarecare relaxare (proportions gardées) a rigidității regimului. Când lucrurile merg bine economic, lumea își pune mai puține întrebări revoluționare, iar cum informațiile circulau mai greu, era o impresie cum că, de fapt, comunismul (socialismul, ce era el acolo) «nu e chiar așa de rău, pentru că, uite, lucrurile merg mai bine». Că și dincolo era mai bine, chiar mult mai bine, era o altă poveste. Cred că, în «timpul nostru», aspectul ăsta (pușcăriile politice) nu mai avea nici pe departe aceeași pondere care ar fi avut-o în anii ‘50”.

Oricum, şi când se ştia ceva, nu se realizau decât rar dimensiunile: „Eu știam, dar nu eram pe deplin conștient de drama colosală. Părinții mei m-au crescut, ca și pe tine, cred, într-o igno­ranță premeditată, pentru a nu mă traumatiza”, mi-a scris alt prieten.

În loc de orice alte concluzii, închei tot cu o măr­turisire: „Nici acum nu pot să spun prea multe, mai ales că grija părinților n-a contat prea mult, eu am simțit pe pielea mea încă din școală, mai ales în provincia în care am crescut și unde părea de neconceput ca un copil al unor «foști» să fie și premiant... Dar tot de la ei, de la familia mea care mi-a ocrotit copilăria, am învățat că trebuie să ierți, cum și ei au iertat și i-au ajutat mai apoi exact pe cei care le făcuseră rău... așa a fost viața... Și am iertat și eu, deși nu pot să uit, cum nici ei, cât au trăit, n-au putut să uite”.