Cinstită în Apus și Răsărit pentru mutarea ei la Cer

Dacă în textele nou-testamentare chipul Maicii Domnului nu apare decât destul de rar, păstrându-se permanent într-o tainică smerenie, cultul Bisericii lui Hristos a așezat-o de-a lungul istoriei la locul ei de drept, în brațele Domnului și Fiului Său din ceruri. Însuși timpul se află sub oblăduirea ei, căci cu prăznuirea sa începem și sfârșim fiecare an bisericesc. Cinstirea trecerii ei în Împărăția cerurilor reflectă o evlavie ancestrală a cărei istorie ne aduce aproape taina vieții Preasfintei Fecioare.

Adormirea Maicii Domnului este cea mai mare sărbătoare închinată Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu, deși mărturii despre existența ei nu avem decât începând din secolele IV-V. Deși istorisirea proslăvirii Maicii Domnului are rădăcini apropiate de secolul apostolic, fundamentate pe Tradiția Bisericii și pe numeroase texte apocrife, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a apărut abia după Sinodul III Ecumenic de la Efes (431), cultul închinat ei dezvoltându-se mai ales după Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon (451), moment în care s-a decretat ca ortodoxă ideea potrivit căreia Fecioara Maria este „Născătoare de Dumnezeu”.

La început, Orientul nu a cunoscut decât o singură sărbătoare a Maicii Domnului. După practica palestiniană și siriacă, această sărbătoare era prăznuită în duminica dinaintea Crăciunului, conform practicii orientale în chiar ziua Nașterii Domnului, iar după practica alexandrină pe 18 ianuarie. Cultul Maicii Domnului se va dezvolta și mai mult în timpul împăratului Justinian (527-565), acum apărând și celelalte sărbători închinate Prea­sfintei Fecioare.

Locul de naștere al unui mare praznic

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului își are originea cel mai probabil la Ierusalim, ca urmare a pelerinajelor organizate la mormântul Născătoarei de Dumnezeu. Adoptată oficial la Constantinopol, sărbătoarea s-a răspândit în întreg Orientul, iar mai apoi în întreaga lume creștină.

Primele informaţii despre acest praznic găsim în scrierile lui Meliton de Sardes (sec. II), la Epifanie de Salamina (sec. IV), la Juvenalie al Ierusalimului (sec. V) şi în opera Sfântului Dionisie Areopagitul (sec. V). În 373, Sfântul Efrem Sirul afirma într-una dintre scrierile sale că trupul Maicii Domnului ar fi rămas la fel și după moarte, neatins de „stricăciunea” morții.
În secolul al VI-lea, împăratul bizantin Mauriciu (582-602) va generaliza pe cuprinsul întregului său imperiu sărbătorirea Adormirii Maicii Domnului la 15 august, în amintirea sfințirii bisericii închinate Maicii Domnului, de la mormântul ei.

În Occident, Sfântul Grigorie de Tours (544-593) este primul care face o mențiune legată de plecarea către cer a Maicii Domnului, sprijinindu-se în acest sens pe o colecție de texte apocrife intitulată Transitus Mariæ, datând din secolul al V-lea. Este condamnată ca nefolositoare de papa Ghelasie I (492-496) fiindcă era apocrifă. Însă relatarea Adormirii Maicii Domnului reprezintă un fapt pozitiv de semnalat.

În Orient, Sfântul Ioan Damaschinul (676-749) va consemna tradiția Bisericii din Ierusalim legată de acest subiect, menționând că în timpul Sinodului de la Calcedon, Sfântului Juvenalie, Patriarhul Ierusalimului, i s-a cerut trupul Maicii Domnului de către împăratul bizantin Marcian și de împărăteasa Pulcheria. Sfântul Juvenalie răspunde că Preasfânta Fecioară a adormit, prohodită de Sfinții Apostoli, dintre care doar Toma lipsea. La sosirea acestuia, după câteva zile, el cere să vadă mormântul. Mormântul este deschis dar se dovedește gol, apostolii trăgând concluzia că ea a fost mutată la cer.

Sărbătoarea va fi introdusă oficial în Occident de papa Teodor în secolul al VII-lea, luând numele de „Înălțare” începând cu secolul următor. Sărbătoarea este menționată cu noua denumire de Sinodul de la Mayence, făcând parte dintre sărbătorile obligatorii din timpul anului bisericesc.

Corectarea și difuzarea unei apocrife

În anul 620, Sfântul Ioan, arhiepiscop de Tesalonic, avea să declare: „sărbătoarea este prăznuită aproape peste tot, excepție făcând doar câteva locuri”. Folosindu-se cu certitudine de Cartea Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu a lui Pseudo-Meliton de Sardes (sec. V), condamnată ca nefolositoare de papa Ghelasie, dar amplificând-o și epurând-o totodată de unele pasaje, istorisirea alcătuită de Sfântul Ioan de Tesalonic va avea o influență notabilă în cultul și iconografia orientală și occidentală, oferind artiștilor din Orient tema fundamentală în fixarea modului de reprezentare a momentului trecerii la Domnul al Preasfintei Fecioare. Icoane cu această reprezentare, devenită tradițională, găsim în Sfântul Munte Athos, datând chiar și din 1423.
Relatarea arhiepiscopului de Tesalonic va cunoaște o largă difuzare, mari predicatori ulteriori inspirându-se din ea în cuvântările lor.

O traducere în latinește prescurtată a lucrării Sfântului Ioan de Tesalonic va ajunge și în Occident, ajungând în cele din urmă să fie editată de cercetătorul benedictin de origine franceză Dom Wilmart, după nouă manuscrise diferite, dintre care cel mai vechi, codex 270, datează din secolele VIII-IX, aflându-se actualmente în Biblioteca Națională de la Paris.

În 1549, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a dispărut din calendarul anglican, 15 august rămânând totuși principala sărbătoare a Maicii Domnului pentru anglicani, fără să se facă însă cu acest prilej vreo referire la adormirea sa.

Franța medievală, închinată Maicii Domnului

La 10 februarie 1638, regele Ludovic al XIII-lea, dorindu-și mult un moștenitor, consacră întreaga Franță Fecioarei Maria. Tot acum el decretează ca în fiecare an, la 15 august, să se organizeze o procesiune în fiecare parohie, pentru ca rugăciunea de a avea un fiu să-i fie ascultată. Dat fiind faptul că Ludovic al XIV-lea se va naște chiar anul următor, sărbătoarea instituită de „Dorința lui Ludovic al XIII-lea” va căpăta o importanță aparte în Franța.

Despre Adevăr și credințe

În 1854 Biserica Romano-Catolică proclamă dogma Imaculatei Concepții (condamnată de Biserica Ortodoxă), conform căreia Fecioara Maria s-ar fi născut fără păcatul strămoșesc, iar la 1 noiembrie 1950, proclamă oficial Înălțarea Maicii Domnului cu trupul la cer drept învățătură de credință revelată de Dumnezeu. Această tendință va fi catalogată de creștinii protestanți și neoprotestanți, care resping orice cult închinat Maicii Domnului, drept o „mariolatrie” (o adorare idolatră a Maicii Domnului, în locul adorării cuvenite doar lui Dumnezeu).

Neadoptând nici o dogmă în acest sens vreodată, Biserica Ortodoxă a preferat să respecte și să ocrotească taina care învăluie până astăzi sfârșitul vieții Maicii Domnului, dându-i totodată cuvenita închinare.