Compasiunea medicală

Aşa cum fiecare om are vârsta arterelor sale, tot aşa orice persoană are adâncimea suferinţelor îndurate. Câte nelinişti a trăit, atâta intuiţie a adunat pe dinlăuntru. De aceea, de cât de tulburătoare au fost frământările prin care a trecut depinde gradul de profunzime a înţelegerii la care a ajuns. Ceea ce înseamnă că înţelegerea nu este o virtute a inteligenţei, cu atât mai puţin o aptitudine teoretică, ci o dispoziţie sufletească. Sunt oameni inteligenţi cărora le lipseşte în întregime privilegiul înţelegerii, cum sunt alţii fără pretenţii de deşteptăciune care posedă din plin această calitate. Înţelegerea presupune o anume receptivitate care te face ca să percepi lumea cu o acuitate ce altora le lipseşte. Iar printre profesioniştii cu fler în materie de specie umană, medicul ocupă un loc aparte.

Întâi de toate, el este martorul suferinţei altora într-un grad atât de mare încât, chiar şi fără să-şi fi propus, îndeplineşte condiţia obligatorie a înţelegerii: preia chinul altora transformându-l în nelinişte teoretică. Atâta doar că e vorba de o nelinişte de ordin existenţial, şi nu de mila pe care, chipurile, ar resimţi-o faţă de durerile pacientului. Pe medic îl frământă problema suferinţei, iar nu suferinţele pacienţilor pe care îi îngrijeşte. În rest, compasiunea medicului faţă de chinurile pacientului nu există. Mila este un sentiment pe care medicul nu numai că nu-l are, dar de care nici nu are nevoie în exersarea profesiei. Ba mai mult, chiar i-ar dăuna dacă ar nutri duioşii şi frângeri de suflet. În fond, dacă există un pericol ce planează asupra competenţei medicale, acela e tocmai compasiunea. Nu poţi fi bun dacă nu eşti detaşat de fiinţa pe care o tratezi. Şi nu poţi face bine dacă nu-ţi priveşti pacientul ca pe un obiect. Un medic care ar vrea să vadă subiectivitatea pacientului ar înceta să mai fie medic, devenind filosof, literat sau artist. Şi-ar trăda meseria şi, în plus, ar deveni incompetent. De aceea, ultimul lucru pe care i-l poţi cere unui medic este să intre în empatie cu suferinţele pacienţilor. În privinţa aceasta, cu greu se poate găsi o fiinţă mai nepăsătoare la durerea umană decât chirurgii şi anesteziştii. Unui tehnician nu-i poţi cere să sufere din cauza stricăciunilor aparatului pe care îl repară. Iar organismul uman este un mecanism - aceasta e presupoziţia fundamentală a medicinii alopate.

În fond, unul din paradoxurile medicilor este că au atât de mult de-a face cu moartea încât, în ochii lor, ea a încetat să mai fie o sursă de îngrijorare. O privesc ca pe ceva subînţeles, un fel de eveniment pe marginea căruia nu are rost să-şi bată capul, de aceea medicii sunt înclinaţi să vadă virtuţile teoretice ale morţii, problema ei, nu durerile concrete ale muribunzilor sau ale rudelor. Urmarea este indiferenţa medicului faţă de moarte, dar şi un cinism secundar al cărui rol e unul de salutară protecţie. Când te loveşti zilnic de moarte, dacă nu te înarmezi cu o platoşă interioară, o poţi lua razna. E aproape o măsură de securitate profesională indiferenţa aceasta a medicilor. A-i judeca moral înseamnă a încurca planurile. Judecăţile morale nu au ce căuta în medicină, cum nici eu nu am nici cea mai mică intenţie de a rosti maliţiozităţi pe seama răcelii spiritului medical. Pur şi simplu e vorba de o reacţie de apărare la vitregia mediului în care se mişcă. E ca un habitus căpătat sub agresiunea evenimentelor la care participă. Dacă s-ar consuma pentru fiecare dramă umană petrecută în spital, medicii şi-ar pierde repede anduranţa: s-ar distruge sub influenţa unui mediu de maximă toxicitate psihică.