Conflictele religioase

Criza economică cu falimentele ei spectaculoase şi recenta tragedie din Haiti au monopolizat atenţia opiniei publice internaţionale şi au făcut ca multe alte evenimente să fie trecute într-un con de umbră. Unul dintre aceste evenimente căruia nu prea i s-a acordat un interes deosebit a fost conflictul din ce în ce mai sângeros din Nigeria, unde creştini şi musulmani se confruntă cu foarte mare violenţă, într-un nou episod al luptelor interreligioase africane. Dacă dezastrul din Darfur a făcut o vie impresie lumii occidentale şi a născut o mişcare internaţională care cerea oprirea violenţelor, evenimentele din Nigeria nu suscită încă aceeaşi atenţie care să nască o reacţie fermă a comunităţii internaţionale împotriva violenţelor cu pretext religios.

Cu toate acestea, ele nu sunt nici singulare, şi nici izolate. Nigeria se confruntă cu această tensiune între musulmanii din nord şi creştinii din sud de aproape 100 de ani, dar lucrurile s-au înrăutăţit mai ales de când o parte din statele nigeriene din nord au decis impunerea shariei pe teritoriul lor, dând naştere unui sistem judiciar dublu. Conflictul opune aproximativ 75 milioane de creştini unui număr egal de musulmani, într-o ţară care se află practic pe linia care împarte continentul african între islamul nordic şi creştinismul şi animismul sudic. În 1999, când sharia a fost impusă în statul în care au loc acum violenţele, lideri creştini s-au opus acestei mişcări şi au atras atenţia asupra eventualelor conflicte viitoare, iată că nici 10 ani nu au trecut şi lucrurile au degenerat tragic. Deşi aceleaşi lucruri se întâmplaseră şi în 2008, sau în 2007, sau în 2004, nu s-a luat nici o măsură, nimeni nu a fost sancţionat în vreun fel. Factorii de decizie internaţionali au preferat să închidă ochii pentru că Africa e Africa, acolo tot timpul cineva omoară pe altcineva, iar Nigeria este unul dintre statele africane cu cele mai mari rezerve de petrol. La fel ca în Darfur, unde, în ciuda presiunii internaţionale, Consiliul de Securitate al ONU a blocat totul, deoarece interese legate de exploatarea petrolului au făcut ca unii membri să se opună unor sancţiuni eficiente ce ar fi condus la oprirea violenţelor.

Dar, în contextul actual, în care relaţiile dintre islam şi creştinism sunt din ce în ce mai tensionate, a lăsa orice conflict de acest tip să degenereze este o invitaţie deliberată la escaladarea unui conflict general între creştinism şi islam. Deja atmosfera post 11 septembrie induce încet, dar sigur, o radicalizare a poziţiilor ambelor părţi, iar acest şir de evenimente care opun tragic creştinii musulmanilor nu face decât să intensifice neîncrederea dintre cele două religii. Cu toate apropierile la nivel de lideri religioşi, dacă nu există voinţa politică a comunităţii internaţionale de a sancţiona asemenea violenţe, neîncrederea dintre creştini şi islam se va adânci. Efectele acestei neîncrederi pot fi tragice la un nivel global.

A te folosi de diferenţele religioase pentru a naşte un conflict eminamente politico-economic este o strategie care mai mereu a fost aplicată în special de marile puteri, care s-au folosit şi se folosesc mereu de orice disensiune pentru a divide şi a cuceri. Dar a te juca cu religia şi a crea conflicte religioase sau a întreţine sau tolera aceste conflicte este un joc foarte periculos din care nimeni nu iese vreodată învingător. Experienţa din Afganistan, când fanatizarea elementului islamic contra celui sovietic a dus la crearea unor forţe care mai apoi s-au întors împotriva creatorilor lor, sau din Bosnia, unde atrocităţilor unei tabere li s-au opus atrocităţile celeilalte tabere, ar fi trebuit să dea de gândit celor care cred că religia e un lucru de joacă.

Religia este un reper fundamental, iar atât creştinismul cât şi islamul au, în centru, conceptul de pace. Cu toate acestea, mai mereu, acest concept a fost înlocuit la presiunile unora sau altora cu conceptul războiului sfânt. În calitate de creştini trebuie să nu ne lăsăm antrenaţi în logica războiului şi să încercăm, pe cât posibil, să o înlocuim cu logica făcătorului de pace, pentru că unul dintre îndemnurile Mântuitorului este chiar acesta, să căutăm pacea şi să-i urmăm ei. Conflictele nu trebuie radicalizate, ci stinse şi dezamorsate. În acest context al polarizării şi al neîncrederii, datoria creştinului este să caute şi să găsească moda-lităţi prin care violenţa să înceteze. Dar nu adăugând şi mai multă violenţă, ci căutând cu înţelepciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu, o cale prin care, nelăsând lucrurile în întuneric şi nefiind pasiv la suferinţa altora, să poată închide cercul violenţei şi găsească pacea.