Credința în Dumnezeu: o asumare intelectuală sau un răspuns al inimii?

Filosoful Emil Cioran mărturisea undeva: „Credința este un dar, eu nu l-am avut”, și înțeleg această poziție, pentru că sunt crescută într-un mediu profund religios, în care credința în Dumnezeu pentru prietenii mei din copilărie a venit ca cel mai firesc răspuns al vieții lor, pe când pentru mine a fost o luptă emoțio­nală și intelectuală susținută, presărată cu sentimente amestecate, al greșelii, al pocăinței și al inadecvării.

Astfel, mi-am pus întrebarea: Este credința o asumare intelectuală sau un răspuns al inimii?

Când spun credință în Dumnezeu mă refer la ceva foarte personal: credința în existența lui Dumnezeu, adică El știe că eu exist, Îl interesează activ devenirea mea, Se implică în alegerile mele, toate evenimentele, fericite, triste sau tragice au un sens și sunt permise de Dumnezeu în viața mea. Credința că Dumnezeu îmi cunoaște chiar și cele mai intime gânduri și aspirații, credința că Dumnezeu a coordonat parcursul evoluției umane, credința că Dumnezeu este la cârma istoriei și deține controlul, chiar și atunci când toate lucrurile par să o ia razna.

În mod clar, se ridică o altă întrebare: Cum Îl „definești” pe Dumnezeu, pentru că sunt mii de opțiuni religioase sau nonreligioase care definesc un „dumnezeu” în diverse forme, începând de la o forță supranaturală și terminând cu un copac sau un animal. Aici este important de precizat că mă refer la Dumnezeul pe care îl are în vedere Biblia, cartea de căpătâi a creștinătății.

Religia creștină aproximează undeva la două miliarde jumătate de practicanți (sau declaranți), aceasta însumând 33% din populația globului, urmată de islam (1,8 miliarde, 24% din populația globului), hinduism (1,15 miliarde, 15% din populația globului), budism (521 de milioane, 7% din populația globului). Restul „plăcintei” este ocupată de religii tradiționale chineze sau africane, spiritism, arată ­Wikipedia.

Fiecare dintre aceste religii are pretenția că Îl definește pe Dumnezeu acurat, că are dreptate. Religia creștină îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind unul personal, implicat în viața omului, dovada supremă de dragoste și iubire față de omenire culminând cu trimiterea Fiului Său în lume să moară pentru păcatele ei, aceasta fiind singura jertfă de răscumpărare a omului pentru păcate.

Articolul se îndepărtează de la ideea principală și simplă din mintea mea, dar simt nevoia clarificării noțiunilor pentru a fi înțeleasă, mai ales că diversitatea conceptelor este copleșitoare.

Cum rămâne cu celelalte religii, cu cei 67% din popula­ția globului? Nu știu. Dar știe Sfântul Pavel, care ne descoperă cum revelația naturală și legea morală naturală vor fi criteriile după care vor fi evaluați necreștinii.

Simplist vorbind, putem vedea credința ca un mecanism de adaptare (coping), adică este unul din subterfugiile construite de mintea noastră adaptată filogenetic de-a lungul erelor pentru a găsi explicații și a ne oferi iluzia controlului, a vieții după moarte, a dreptății divine, a răsplatei pentru faptele noastre bune și, mai ales, a sensului. Dar nu e așa. Natura are oroare de vid. Omul se înscrie și el aici, are nevoie de sens. Creierul nostru este avid după sens și îl caută oriunde, oricând, în fiecare circumstanță.

În cărțile prorocilor este scris: „Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13), soluția, consider eu, este experimentarea lui Dumnezeu ca pe ceva profund și personal, dincolo de mediul în care ai crescut sau nu. Promisiunea lui Dumnezeu este că El se lasă găsit dacă este căutat, ceea ce, recunosc, este liniștitor.

Creștinismul este o chestiune de relație care are ca scop cu­noașterea lui Dumnezeu. Așa am concluzionat că citirea ­Bibliei, rugăciunea, mersul la Biserică, implicarea în acti­vități cu specific spiritual nu reprezintă un scop în sine, ci doar mijlocul de cunoaștere a lui Dumnezeu. Practic, toate aceste zbateri și frământări vorbesc despre o relație vie și dinamică, nu doar acceptul intelectual al unui set de asump­ții fără aplicabilitate în trăirea ta.

Credința într-un Dumnezeu intelectual devine o pre­zență care îți modelează comportamentul și atitudinea zilnic.

Credința în Dumnezeu e o sursă de liniște interioară, ceva ce nu poate fi ascuns, dar este și o ancoră spirituală și emo­țională când ai o calitate a vieții scăzută: te îmbolnăvești tu sau cei pe care îi iubești, vezi moarte peste tot în jurul tău, ai dificultăți financiare și probleme în familie. A crede în Dumnezeu este o asumare intelectuală, dar și un răspuns al inimii, în aproximativ egală măsură.