Cum putem cunoaşte ce este educaţia

Un educator bun trebuie să aibă nu numai experienţă în domeniu, ci e necesar să cunoască profilul faptului educativ, intimitatea procesului, specificitatea fenomenului pe care îl produce şi îl tutelează. Ne întrebăm, de bună seamă, cum se produce cunoaşterea cu privire la educaţie, cum sporim experienţa cognitivă în materie de îndrumare şi formare. Să credem şi în aşa ceva? Sau e suficientă experienţa acumulată, în timp, la catedră?

Sporul cognitiv într-o disciplină sau alta este asigurat atât printr-o inspectare atentă a realităţii de studiat, cât şi prin prelucrarea adecvată a datelor care ne vin de la realitate. Există o cunoaştere imediată, de grad prim, asigurată prin intuirea corectă a fenomenologiei exterioare. Astfel, putem observa, la un moment dat sau în timp, reacţiile unui elev, performanţele lui la anumite materii, interacţiunea sa cu grupul etc., şi ajungem la unele concluzii de care vom ţine seama pe mai departe. Există însă şi o cunoaştere mai subtilă, secundă, mediată de instrumentele cognitive, bazată pe deductibilitate şi mecanismele interne, de ordin formal, al instrumentelor de ordin epistemologic puse în joc. În fond, putem cunoaşte adecvat ceva uitându-ne bine la realitate, dar şi procesând cât mai productiv datele la care parvenim, raportându-le unele la altele, la anumite scheme logice, „storcând“ cât mai mult din potenţialul cognitiv pe care-l poartă. Calitatea cunoaşterii depinde de felul cum focalizăm „lumina“ cunoaşterii, dar şi de felul cum „filtrăm“ diversele nuanţe ale „reflecţiei“ ei pe „ecranul“ minţii noastre, de diversele mecanisme de filtraj, de decodaj, de inteligibilitate. Cunoaşterea este dată de modul cum decupăm obiectul, dar şi de instrumentul prin care îl cercetăm şi interpretăm.

Asupra raportului cantitativ-calitativ, în domeniul ştiinţelor educaţiei, s-au dus discuţii privind ponderea şi importanţa perspectivelor de abordare. Unii au pus accentul pe cuantificarea cât mai precisă a unor parametri, alţii au dedus sau au impus anumite judecăţi de valoare. Complementaritatea dintre măsurare şi semnificare pare a fi de bun augur în orice întreprindere de cunoaştere. Pretenţia exactităţii este justificată dacă nu se ocultează multiplicitatea semnificaţiilor posibile purtate de caleidoscopicul realităţii interogate. Exactitatea nu coincide cu adevărul. Adevărul este mult mai polimorf, mai deschis şi mai atent la dinamica realului. Exactitatea vine cu tipizarea şi constrângerea lumii de a intra în cadrele raţionalităţii. Nu tot ce este în lume „încape“ în carcasele minţii noastre. De multe ori, raţiunea rămâne în urma evoluţiilor exterioare. Dar fără claritatea ei nu putem pătrunde în intimitatea lumii, nu o putem descifra şi înţelege.

„Creşterea“ epistemologică a unei ştiinţe se face prin mai multe căi: intuirea şi observarea realităţii, reflectarea şi poziţionarea speculativă, producerea intenţionată a unor fenomene caracteristice obiectului respectiv şi decelarea acestora, verificarea unor ipoteze, măsurarea unor parametri, stabilirea unor regularităţi şi legităţi, prelucrarea cantitativă a datelor obţinute etc. Nu există o cale „regală“, unică de sporire cognitivă; fiecare profil poate aduce o nouă lumină, poate dezvălui o nouă faţetă a fenomenului educativ. Analizele calitativă şi cantitativă se împletesc, se complementează reciproc. Iar după ce observăm şi măsurăm ceva, e obligatoriu să şi semnificăm, să valorizăm, să dăm un sens rezultatelor cunoaşterii la care am ajuns.

În domeniul ştiinţelor educaţiei lucrurile stau tot la fel. Există un arsenal metodologic de cunoaştere a faptelor educaţionale, dar şi strategii de prelucrare a informaţiilor specifice. Printre aceste strategii, un loc important îl ocupă metodele destul de formalizate, cum ar fi cele statistice. Nu trebuie să ne sperie formalizarea şi matematizarea. Cineva a spus că o disciplină este cu atât mai serioasă şi mai eficientă pe cât de multă matematică şi-a incorporat. O matematică, totuşi, mulată pe eterogenitatea şi complexitatea faptelor. O matematică mai atentă la diversitate, la difuz, la vag.

E important să culegem fapte, dar tot la fel de necesar e să ştim să le procesăm. În acest fel, edificiul cunoaşterii şi al experienţei didactice prinde tot mai multă consistenţă şi eficienţă spre beneficiul celor care urmează să fie educaţi, căci ţinta ultimă nu este cunoaşterea de dragul cunoaşterii, ci al acelei cunoaşteri puse în serviciul celei mai bune acţiuni.