Cum vorbim?

În ce termeni se exprimă şi comunică între ei specialiştii în astronomie şi astronautică, geologii, chimiştii, filologii sau matematicienii rămâne o problemă a unor cercuri ale acestor profesionişti şi ale celor din zone de contact. Astfel, cuvinte ca perigeu, fliş, carbogen, proparoxiton sau cosinus sunt prezente (sau frecvente) în exegezele specialiştilor acestor zone ale cunoaşterii ştiinţifice şi destul de puţine elemente din asemenea familii "exotice" pătrund în limbajul comun, prin mass-media şi prin instrucţia şcolară în primul rând. Desigur, lucrurile nu trebuie absolutizate; evenimente sau aplicaţii diverse asigură şi unor astfel de lexeme şansa de a fi cunoscute de pături mai largi de vorbitori. O eclipsă de soare ne face cunoscută semnificaţia primară a sintagmei con de umbră; filme (de groază!) cu reptile uriaşe au asigurat apariţia în discursul public a termenului tehnic mezozoic, iar viticultorii (şi, în parte, "consumatorii") sunt profitorii reacţiei în care este folosit metabisulfitul.

Putem însă recunoaşte sectoare ale vieţii publice în care se interferează constant, la diferite paliere, preocupările experţilor şi cele ale marii mase de vorbitori. Căci există câteva domenii pentru care, din perspectivă socială, funcţionează constant două niveluri ale comunicării. Păstrând diferenţa existentă de la începuturi între exegeza biblică şi propovăduirea/practicarea cultului în diferite medii (socio-) lingvistice sau distanţându-se treptat de medicina şi farmacia naturală/naturistă, ca şi de dreptul cutumiar, clericii, medicii şi farmaciştii, sau juriştii, deşi în permanent contact cu un "public" larg, sunt şi în posesia unor ansambluri de termeni ce marchează nivelul exegezei şi progresul practicilor în domeniile enumerate. Dar ceea ce clericii numesc euharistie pentru cei care au respectat "postul" este împărtăşanie (ritual numit frecvent pe vremuri cuminecătură), iar pentru agonizanţi, în multe zone ale ţării, se mai numeşte grijanie. Medicii pot scrie în certificatele şi reţetele pe care le completează diagnostice precum epigastralgie sau neoplasm, referindu-se la ceea ce pentru pacienţi sau familiile lor reprezintă dureri la lingurică, respectiv cancer (mai vechi doar rac). Iar avocatul va trebui să decodeze termeni ca erede sau malversaţie, pe care conservatorismul recunoscut al limbajului juridico-administrativ le menţine în legislaţie şi în aplicarea acesteia; el va vorbi cu clienţii săi despre urmaş, moştenitor sau succesor şi va numi o anumită infracţiune, după caz, delapidare, fraudă sau, mai direct, furt. Nu este vorba de o simplă sinonimie mai mult sau mai puţin facultativă, având ca punct de plecare vreun presupus elitism (în unele situaţii) de… castă, ci de pragmatism, la diferite niveluri. Pentru ca teoria şi practica să funcţioneze, cele două paliere terminologice sunt, prin urmare, nu numai justificate, ci şi obligatorii. În contact cu un public divers, specialiştii performanţi revin la o terminologie de bază, populară, care există, de exemplu, şi în domeniul cultului ortodox: termenii privind conceptele esenţiale referitoare la divinitate, la credinţă şi statutul credincioşilor, la instituţii şi slujitorii altarului etc., ca efect al experienţei colective din perspectiva unei alterităţi (pozitive) moştenite ori asumate.

Prezentăm un exemplu concret, din domeniul medicinii. Descriind, la un jurnal de ştiri de la TV, starea unui miner internat la spitalul de urgenţe din Timişoara, o doctoriţă medic primar enunţă, mai întâi, diagnosticul în termeni de specialitate: "fractură la baza craniului, cu otoragie"; dar, imediat, cu ton uşor scăzut, de lectură a unei note de subsol, "traduce" ultimul termen: "îi curge puţin sânge pe ureche".