Curajul îndoielii, un gest de care Hristos nu Se teme

M-am uitat mereu cu o anumită teamă și admirație la acest personaj pe care istoria biblică ni-l propune, prin forța împrejurărilor, în proximitatea Învierii Domnului, ca unul (dintre cei mulți) ce s-a îndoit de Învierea Învățătorului. Teama era cumva legată de uimirea că unul dintre ucenicii lui Iisus se putea îndoi de Învierea Sa, ca și cum a crede că a înviat e la îndemâna oricui.

Cu timpul, am început să trăiesc un sentiment de admirație pentru curajul lui de a-și exprima neîncrederea în cuvintele colegilor săi și chiar frustrarea că nu a fost prezent la momentul apariției Mântuitorului printre ei, prin felul în care îi provoacă. În fond, cine era el ca să i Se arate din nou Domnul și lui? Nu trebuia să fie prezent alături de ceilalți confrați?

E și o întreagă dispută legată de numele său în privința credinței: a fost el oare credincios sau necredincios? Ne întrebăm și azi în fel și chip. Unii exegeți l-au numit „nelămuritul” sau „îndoitul”, chiar „scepticul”, era cel care avea mereu de zis ceva, care schimba perspectiva grupului oferind alternative. Pare că sunt tot atâtea răspunsuri câte întrebări. Mai sesizăm că apelativul de Geamănul ne pune într-o nouă dilemă, iar dacă-l privim stăruitor avem senzația că ne aparține, ne devine familiar, ca și cum ar fi fratele nostru. În definitiv, cui nu i s-a spus măcar o dată: „Ești ca Toma necredinciosul”.

Eram tentat să încep gândurile de față de la ideea că trăim niște vremuri de mari îndoieli (ca și Toma) asupra condiției umane, a prezenței lui Dumnezeu, a sensului vieții, dar am realizat că nu se potrivesc cu ceea ce ne transmite apostolul însuși. El nu are îndoieli despre cine este Iisus, ci doar de evenimentul la care n-a fost părtaș. El nu-L înfruntă pe Învățător, ci doar vrea să fie martor al prezenței. Curajul lui poate deveni un model pentru creștinul care nu se mulțumește cu ce aude, ci are nevoie să vadă, iar vederea ține de atenție.

Vremurile pe care le trăim sunt în mare parte rezultatul modului în care alegem să ne trăim viețile. Declinul de atenție în această eră digitală este evident. Simone Weil vorbea nu doar despre o criză a atenției, ci de una a văzului și a auzului. Se pare că nu „Dumnezeu a murit, ci omul căruia Dumnezeu i S-a înfățișat”. Percepția este condusă azi de dependență, de stimuli digitali și nu numai. În aceste condiții, invitația pe care Mântuitorul i-o face lui Toma a devenit crucială pentru omul modern: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios” (In. 20, 27).

Criza actuală a atenției este legată în primul rând de faptul că am ajuns o societate de consum. Noi nu mai privim, doar consumăm. Suntem dependenți de consum, iar acesta ne afectează atenția „privirii”. Ne mulțumim cu constatări, fără să căutăm adevărul prin care s-a ajuns la capătul lor. Sau, cum spune Marin Tarangul, ne mulțumim cu ceea ce suntem, fără să căutăm a ști prin ce ajungem să fim.

Căutarea lui Toma este legitimă, el știe prin cine este, de aceea și exclamă la invitația Mântuitorului: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Toma nu avea nevoie de confirmare, avea nevoie de prezență.

Creștinul este chemat să fie un martor al privirii, al adevăratei înfățișări a lumii, pentru că privirea implică atenție, care este în același timp condiția bunei funcționări a lui în lume. Dialogul dintre Filip și Natanael devine hotărâtor din perspectiva scepticismului față de Hristos. Invitația e simplă: „Vino și vezi!”. Dar ea implică un plus de atenție în aria privirii. Necesită un efort personal de prezență și de așteptare activă, ce se manifestă, după modelul Apostolului Toma, prin interogația continuă a sinelui.

Societatea actuală a depen­denței a devenit o societate fără atenție, în care mașina digitală îi face pe oameni captivi ai veșnicelor căutări fără o finalitate precisă sau dorită.

Atenția contemplativă, care ne pune în relație verticală, spre Hristos, este cea în așteptare, nu în căutare, pentru că „numai cel care așteaptă cu stăruință primește harul” (Simone Veil).

Multora ne este familiară pictura lui Caravaggio - „Necre­dința Sfântului Toma”, de un dezarmant realism. Pictorul surprinde momentul în care Toma își introduce degetul în rana din coasta lui Hristos, iar acesta îi conduce mâna. Felul în care pictează Caravaggio lasă impresia privitorului că face parte din scenă. Ai senzația că participi ca martor la elucidarea dilemei lui Toma. E un alt fel de a vorbi despre prezență. Evanghelistul nu ne prezintă faptele în genul celor sugerate de Caravaggio prin „fotografia” sa, dar merită privită pictura și din perspectiva realismului radical, care îmbracă astăzi cele mai diverse forme.

Curajul lui Toma ar fi de invidiat pentru cei care caută cu adevărat să se lămurească în privința credinței lor. E nevoie de lectură, de sfat duhovnicesc, de fapte bune, de armonie, de vigilență duhovnicească, și toate presupun un efort pe care omul contemporan nu și-l mai dorește. În fața unei provocări asemănătoare, în vreun fel, cu cea a lui Toma, nu știu dacă ar alege confruntarea de idei în locul acceptării tacite. Trăim de multe ori forme pasive/ confortabile de credință, într-un ritualism fără fondul real al dorinței de a fi cu Hristos.

Și asta mi se pare cel mai grav, pentru unul care se declară credincios, dar nu manifestă nici un fel de interes în așa-zisa lui mărturisire.

Un exeget al Scripturii îl numea pe Toma „patronul celor care se informează de la sursă”, nu s-a lăsat convins de colegii de apostolat, voia să cupleze credința la rațiune și i-a reușit. Dar parcă aud și vorba Mântuitorului, „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”... E șansa noastră.