Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Dar din dar
„Dar din dar se face rai” este una dintre zicalele românești cu o foarte bună acoperire patristică. Avva Teodor de la Ferme a fost un astfel de om care, neavând nimic al său, dăruia din ceea ce primea de la alții și, în felul aceasta, se făcea un mediator al bunătății: „Spuneau despre el că, după ce Sketis a fost pustiită, s-a dus să trăiască la Ferme și s-a îmbolnăvit din cauza bătrâneții. Oamenii îi aduceau de mâncare, dar ce-i aducea primul, el dădea celui de-al doilea și așa mai departe, ce primea de la unul dădea la următorul. La ceasul gustării mânca doar ce-i adusese ultimul venit”. Acesta este felul în care se arată smerenia și generozitatea bătrânului. În mod surprinzător, smerenia se poate ascunde atât în spatele gestului de a dărui, cât și în spatele recunoștinței cu care se primește darul.
Când dăruiești ceva cu dragoste, fără strângere de inimă și fără crampe de zgârcenie, ești mișcat în această acțiune de smerenie. Această virtute te face, în primul rând, să dai atenție celui de lângă tine, să devii conștient de existența și de nevoile lui. Smerenia îți dă distanță și pune lucrurile în perspectivă; îți dă posibilitatea de a muta privirea de pe tine pe ceilalți.
Dar smerenia îți dă și posibilitatea de a primi cu aceeași inimă largă, pentru că nu te închide în cercul foarte strâmt al autosuficienței. Pentru mulți, refuzul a devenit aproape un gest reflex. Spun nu înainte chiar de a înțelege despre ce este vorba. Ce se ascunde în spatele acestui refuz? Nimic altceva decât ancestralul păcat cu efecte autodistructive al mândriei. Dacă smerenia înseamnă realism pe toate planurile, să te vezi, adică, așa cum ești, mândria în schimb este suprema înșelare, cufundarea în iluzie și în confuzie. Între iluziile frecvent generate de mândrie se găsește și aceea că omul își este suficient sieși, că poate totul prin propriile puteri, nu are nevoie nici de oameni și nici de Dumnezeu. Este ceea ce teologii numesc reducerea persoanei la individ, persoana însemnând deschidere și comunicare, iar individul, închidere în sine. Când te vezi, prin ochii smereniei, așa cum te-a creat Dumnezeu, înțelegi că ai nevoie de ceilalți, care la rândul lor au trebuință de tine. Iar darul este cea mai bună expresie a acestei realități.
Lumea aceasta este darul lui Dumnezeu pentru oameni, deci noi nu avem altă opțiune decât a gestiona temporar ceea ce am primit. De la bun început suntem incluși în circuitul continuu al dăruirii și al primirii. Apostolul Pavel scrie pe un ton mustrător corintenilor: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor 4, 7). Cu această conștiință dăm și primim, și ne facem astfel împreună-lucrători cu Dumnezeu, având conștiința că nimic nu este în întregime al nostru.
În felul acesta se poartă și avva Teodor de la Ferme, pentru care darul este valoros, dincolo de însemnătatea lui materială, pentru că poartă în sine dragostea celui care dăruiește și recunoștința celui ce primește. Darul este purtător de har și semn al iubirii. Așa cum lumea ascunde în sine iubirea lui Dumnezeu către oameni, așa ascunde orice dar făcut cu bună-credință și dragostea noastră pentru aproapele. Avva Teodor de la Ferme se pune în slujba iubirii, dăruind mai departe ceea ce a primit, pentru a nu stânjeni acest circuit. Dar din dar se face rai.