Despre cimitire

Citatul probabil cel mai cunoscut despre cimitire nu se referă în mod direct la acestea, ci le folosește ca termen (trist) de comparație. Pentru George Bacovia, poet mai degrabă depresiv, liceul a fost un cimitir: „Pedanți profesori/ Și examene grele...”. Pentru a pecetlui comparația, cuvântul „cimitir” revine de 6 ori într-o poezie de numai 21 de versuri.

Există, desigur, în literatura română, și destule poeme dedicate chiar cimitirului, majoritatea sumbre, dar și unele sarcastice, parodice sau forțat amuzante.

Pe de altă parte, avem umorul autentic, ­popular, lipsit de orice complexe, al textelor de pe crucile sculptate de Stan Ioan Pătraş (și, după moartea lui, de cel mai talentat ucenic al său, Dumitru Pop) în Cimitirul Vesel din Săpânța, unic în lume nu doar prin cuvintele sprințare, ci și prin coloritul viu care pare să nu rimeze cu un loc de îngropăciune. Dar rimează, pentru că mărturisește un alt tip de atitudine față de moarte decât jelitul. Căci este vorba doar despre moartea pământească. Sufletele trupurilor care odihnesc aici - și în orice alt cimitir - se află în altă parte și viețuiesc veșnic. Este un lucru pe care, chiar înainte de creștinarea țării noastre, se pare că îl intuiau dacii, care nu se temeau nicicum de dispariția fizică.

Cu ani în urmă, o mamă a cărei familie locuia într-o pădure bucureșteană de blocuri își scotea la plimbare bebelușul, cu căruciorul, în cimitirul aflat în vecinătate. Poate că unii, văzând-o, se minunau sau chiar se oripilau, dar alegerea era cât se poate de firească, sigur mai bună decât să-l scoată „la gazat” pe străzile sufocate de trafic, dominate de beton și asfalt. Într-un cimitir e liniște și, de regulă, multă verdeață.

Firește că suntem triști atunci când înmormântăm pe cineva sau când mergem să-i aprindem o lumânare, să-i punem o floare, să smulgem câteva buruieni și să ne rugăm pentru sufletul lui. Dar cimitirul în sine nu e un loc trist, ci unul de reculegere, în care, chiar dacă nu ai pe nimeni acolo, poți și merită să te gândești în liniște la toate ale vieții, nu ale morții, să-ți reașezi valorile și prioritățile și poate să-ți propui un mod mai înțelept și mai bun de a trăi.

O profesoară de limba și literatura română, întrebată cândva de un elev de ce, așa cum reiese din cărți, dar și din experiența directă, țăranii par să aibă față de viață și moarte o atitudine mai echilibrată, mai înțeleaptă și mai calmă decât orășenii, a răspuns: Probabil pentru că în drumurile lor către și dinspre muncile câmpului trec în fiecare zi pe lângă cimitir...

Cimitirele sunt în același timp locuri în care îi comemorăm și îi pomenim pe oamenii de seamă ai neamului românesc, scriitori, artiști, oameni de știință, muzicieni, oameni de stat și câți alții, fie și măcar în „anii rotunzi”. Nu vorbesc doar de ceremoniile oficiale, ci și de multele flori pe care oameni obișnuiți le aduc an de an la mormântul lui Mihai Eminescu.

De asemenea, unele dintre cimitire sunt muzee în aer liber, cu morminte și cavouri adevărate opere de artă.

Ar fi frumos ca fiecare dintre noi să intre din când în când într-un cimitir fără alt motiv decât acela de a-și pune ordine în gânduri: Oare chiar merită să alerg zilnic după tot ce alerg?