Dicționar teologic: timp liturgic, tomos

 TIMP LITURGIC - Totalitatea momentelor și duratelor specifice dedicate slujirii lui Dumnezeu în cadrul cultului bisericesc.

Timpul, la fel ca spațiul de altfel, este o condiție a existenței umane, fiind concomitent o realitate obiectivă și subiectivă.

Pentru creștini, care căutau să păstreze vie memoria Mântuitorului și a faptelor Sale ori a sfinților sau a evenimentelor care au marcat viața Bisericii, necesitatea stabilirii unor reguli și a unor date precise, unanim și uniform acceptate, a fost o preocupare permanentă. De aceea, Biserica și-a construit calendarul liturgic pe de-o parte în jurul marilor sărbători: Paștile, Rusaliile, Crăciunul, care au și determinat apariția unor cicluri liturgice cu reguli diferite, pe de altă parte, în jurul diviziunilor astronomice oferite de calendarul civil; ziua, săptămâna, luna, anul, pe care l-a moștenit din practica iudaică și cea romană.

Pentru creștini, timpul are valoare în perspectiva veșniciei și în virtutea participării omului la realitățile divine cele mai presus de fire. Umplând timpul prin pre­zența Sa în lucrările sacramentale ale Bisericii, Hristos transfigurează timpul (și spațiul), lumea devenind astfel o „icoană a veșniciei”. Fiecare sărbătoare nu este doar timp al comemorării unui eveniment din viața Lui ori a Bisericii, ci un timp al prezenței Sale.

Ziua liturgică începe cu oficiul slujbelor de seară - Vecernia, care este cea dintâi dintre Laudele bisericești. Continuând tradiția iudaică, ziua liturgică începe seara, nu cu miezul nopții cum socotim noi azi: „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi” (Facerea 1, 5). Biserica a moștenit împărțirea zilei în ceasuri (fiecare ceas având aproximativ 3 ore) și în străji nocturne, ca la romani. Cartea de cult care reglementează oficiul liturgic pe parcursul unei zile este Ceaslovul, ce cuprinde serviciul liturgic al Laudelor bisericești.

Săptămâna liturgică începe cu duminica, mai exact cu Vecernia zilei de duminică. Din punct de vedere sacramental, cea mai importantă săptămână a anului este Săptămâna Mare, Săptămâna Sfintelor Pătimiri. În cadrul săptămânii liturgice, fiecare zi este dedicată unui eveniment important din lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului și este închinată unor categorii de sfinți: Duminica - a Învierii; Luni - a Sfinților Îngeri; Marți - a Sfinților Proroci și Sfântul Ioan Botezătorul; Miercuri și Vineri - a Sfintei Cruci și a Pătimirilor Domnului Hristos; Joi - a Sfinților Apostoli și a Sfântului Ierarh Nicolae; Sâmbăta - a martirilor, a po­menirii celor adormiţi. Cele mai importante zile liturgice ale unei săptămâni sunt duminica, denumită metaforic paștile săptămânal, precum și zilele de miercuri și vineri, zile de post ce amintesc de Pătimirile Domnului Hristos. Cartea cea mai importantă, care reglementează oficiul liturgic săptămânal (în afara Postului Mare și a Penticostarului), este Octoihul, în care imnurile și cântările de strană sunt rânduite în funcție de unul dintre cele opt glasuri, repetate ciclic pe parcursul săptămânilor din anul liturgic.

Luna liturgică are o mică importanță în dezvoltarea serviciului liturgic. Pentru a comemora virtuțile și viața exemplară a sfinților, Biserica le-a dedicat diferite tipuri de imnuri (tropare, condace, icoase), care au ajuns să formeze, cu timpul, cele douăsprezece Minee, corespunzătoare fiecăreia dintre cele 12 luni ale anului. 

Anul liturgic măsoară răstimpul dintre sărbătoarea Sfintelor Paști a doi ani consecutivi. Sărbătoarea Sfintelor Paşti devine, sacramental, taina unui nou început. Anul liturgic este compus din trei perioade a căror durată este reglementată de sărbătoarea Paș­tilor, centrul întregului an. Aceste trei perioade și-au luat numele de la cărțile de strană cele mai folosite în perioada respectivă: Triod, Penticostar, Octoih. Fiecare din aceste perioade are drept centru de gravitație un eveniment important din viața Bise­ricii (Învierea; Pogorârea Sfântului Duh; Nașterea Domnului) și accentuează o latură a activi­tă­ții sale (sacramentală, profetică și didactică).

 TOMOS - Act ce cuprinde o hotărâre cu valoare panortodoxă, emisă de o autoritate bisericească autocefală.

Cele mai cunoscute tomosuri sunt cele cu privire la re­cu­noașterea autocefaliei sau autonomiei unor noi Biserici locale sau cele cu privire la canonizarea unor noi sfinți. Majoritatea tomosurilor bisericești cu valoare istorică au fost emise de Patriarhia Ecumenică.