Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Discreția avvei Pimen

Discreția avvei Pimen

Un articol de: Paul Siladi - 15 Ian, 2020

Chiar și lumea părinților duhovnicești, a asce­ților și a sfinților nu este lipsită de fricțiunile obișnuite care se nasc în orice comunitate. Nu degeaba părinții Patericului folosesc imaginea pietrelor de râu care se rotunjesc prin contact reciproc pentru a desemna raporturile celor care trăiesc în comunitate. Discreția și delicatețea asceților, uneori felul lor ezitant de a fi, arată disponibilitatea de a face loc în viețile lor lucrării Duhului Sfânt. Această deschidere este vizibilă și într-o apoftegmă despre avva Pimen: „Spuneau despre avva Pimen că niciodată nu-și punea cuvântul său deasupra cuvântului altui bătrân, ba întotdeauna lăuda cuvântul altuia”.

Traducerea românească păstrează în text o vagă ambiguitate, care deschide poarta către interpretări convergente. La ce anume se referă când zice că „nu-și punea cuvântul său deasupra cuvântului unui alt bătrân”. În textul grecesc (și în traducerea lui latină), verbul folosit este „a da”. Înțelegem că bătrânul refuza să dea un alt sfat celui care a primit deja unul. Refuza să creeze tensiuni inutile. Dimpotrivă, încerca să identifice valoarea duhovnicească a primului cuvânt primit de frate și să laude înțelepciunea celuilalt bătrân, care dăduse deja un cuvânt.

Pe ce se întemeiază o asemenea atitudine și care sunt mecanismele interne care o generează? Pe de o parte, atunci când avva Pimen se retrage, când refuză discordia, când nu contrazice un sfat dat de un alt ascet, își manifestă încrederea în lucrarea Duhului Sfânt. Face loc acțiunii Duhului, care în istorie se manifestă cu o delicatețe infinită. Spațiul predilect al Duhului este locul rămas liber între voințele umane, foarte adesea divergente. Iar Duhul lucrează atât la nivelul biografiilor (particulare și contorsionate), cât și la nivelul întregii istorii a umanității. Retrăgându-se puțin, avva Pimen își arată încrederea în călăuzirea Duhului Sfânt, care poate îndrepta neajunsurile și imperfecțiunile noastre.

Pe de altă parte, în atitudinea ascetului vedem dorința lui permanentă de a nu se supraordona, de a nu se așeza cu aroganță ­deasupra celorlalți. În cuvântul bătrânului se ascunde atât grija pentru aproapele, cât și atenția la propria persoană. Când duhovnicești pe cineva e ca atunci când te găsești într-un avion care se prăbușește: E important să ai masca de oxigen pe față, ca să îi poți ajuta pe ceilalți. Dacă te pierzi pe tine, îl tragi ca unul care se îneacă și pe celălalt în urma ta.

Și apoi avva Pimen mai face ceva esențial. Ni se spune că „lăuda cuvântul altuia”. Bătrânul avea un ochi antrenat să vadă binele. Acesta e un exercițiu care se cere făcut o viață întreagă. Unii, foarte puțini, reușesc să o facă în chip natual. Pentru noi, ceilalți, acesta este un act ascetic de modificare a percepției asupra lumii. „În mintea strâmbă, și lucrul drept se strâmbă”. Acest cuvânt al Părintelui Arsenie Boca, foarte apreciat de părintele Teofil Părăian, are și reciproca valabilă: O minte dreaptă poate ajuta la vindecarea celor din jur. O asemenea minte pozitivează, vede ce este bine, indică mereu o cale hermeneutică salvatoare. Faptul că avva Pimen laudă cuvintele altui bătrân nu înseamnă în mod necesar că acelea erau mai bune decât ale lui. Înseamnă, în primul rând, că el putea să vadă binele și să îl arate și celorlalți, într-un efort comun de salvare a lumii printr-o judecată dreaptă.

Citeşte mai multe despre:   Avva Pimen