Doina Cernica - condeiul care slujește Luminii sau despre timpul neirosit

Dacă în atelierele tăcute ale pictorilor lumina se răsfrânge în mii de culori, iar umbrele își țes veșmântul pe pânze înmiresmate de terebentină, dacă sculptorilor le este proprie modelarea lemnului și a pietrei, plămădind alese și unice forme, dacă admirăm îndemânarea inspirată a celor ce practică arta broderiei, sau când ne gândim la alte direcţii culturale, descoperim același neastâmpăr sacru, aceeași sete de frumos care înnobilează mâna omenească.

Prin vocația de scriitor, toate aceste minunate trăsături se reunesc, întrucât cel luminat adună în slovă imagini, locuri, oameni, evenimente, obiecte de artă, pe care, descriindu-le, conferă o altfel de strălucire.

Doina Cernica este un cânt doinit al literaturii contemporane. Este cunoscut faptul că doina populară exprimă sentimentele alese ale sufletului românesc, cu un ton melancolic ce transpune ascultătorul în timpuri de odinioară, cu mireasmă de autentic, purtând ornamente melodice ritmate de o tematică preponderent tradițională. Doina Cernica adună în scris aceste dimensiuni, slova sa fiind înmiresmată de un parfum inefabil…

Cunoscută drept publicistă de vocație, scriitoare și eseistă, Doina Cernica s-a impus printr-o operă atent articulată, alcătuită din cronici rafinate, eseuri dense, note de călătorie și portrete literare de o aleasă sensibilitate. Demersul său scriitoricesc nu urmărește doar descrierea sau impresia de moment, ci caută cu stăruință și discernământ să pună în lumină omul, lucrarea lui, locurile și marile frumuseți care dau sens existenței. Nu a îmbrăţişat niciodată abordarea subiectivă și risipită, specifică grabei vremurilor noastre, ci a preferat o explorare tainică a frumuseții sufletului omenesc și a profunzimilor spirituale care îl definesc.

În scrierile doamnei Cernica se regăsește un limbaj adesea izvorât din seva tradiției creștine, cuvintele sale slujesc Luminii și se bucură de darul expresiei ca de o binecuvântare primită de la Dumnezeu. Preocuparea pentru asemenea teme nu este întâmplătoare, ci dezvăluie o călăuzire lăuntrică, asemenea stelei de la Betleem, care odinioară i-a îndrumat pe magii veniți de departe spre Adevăr. Astfel, opera domniei sale se așază sub semnul unei căutări statornice a adevărului și a frumuseții, aflate în deplină simfonie cu învățătura și tradiția ortodoxă.

Din această perspectivă, descoperim în paginile sale o întâlnire firească între slujitorii Bisericii și mânuitorii cuvântului scris sau rostit, o legătură vie între marile adevăruri ale credinței și mediul cultural - literar, artistic și pictural - care iubește și cultivă frumosul. Opera doamnei Cernica, ca vocație de căutare a sensurilor culturale, a fost adeseori evidenţiată cu apreciere de cei care au rezonat cu învățătura Bisericii, remarcând respectul profund față de aproapele, atenția pentru frumusețea cuvântului, dăruirea sa față de aproapele și îndelungata și rodnica slujire, fie la Altar, fie în vastul domeniu al culturii și al artelor.

În textul Neaua ninge la Bethlehem, se face simțită bucuria călătoriei și experienței spirituale în Țara Sfântă. Locurile biblice nu sunt prezentate ca simple vestigii ale trecutului, ci ca realități pururea vii, izvoare din care sufletul pelerinului se adapă cu prospețime și dor, asemenea cuvântului psalmic: „în ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmul 41, 11).

Grădinile mănăstirilor, istoria lor duhovnicească și viața monahală apropie cititorul de taina isihiei. Sunt acele vetre binecuvântate în care rugăciunea capătă trup, iar trăirea - o semnificație aparte, greu de cuprins în cuvinte. Aici timpul se oprește, sau mai degrabă se curățește, se limpezește precum apa de munte.

Multe dintre textele sale cuprind, de asemenea, reflecții adânci asupra vieții, a morții și a luminii - teme fundamentale, care nu mai au nevoie de comentarii suplimentare, întrucât vorbesc de la sine inimii.

În scrierea Dulce de Suceava, Amar de Cernăuți, Doina Cernica adună pagini dedicate culturii și spiritului bucovinean, în care se întâlnesc, într-o armonie firească, istorici și filosofi, oameni ai credinței și iubitori ai vechilor și minunatelor trăiri din „țara fagilor”, conturând un spațiu al memoriei, al identității și al frumuseților nepieritoare.

Multe dintre evocări, eseuri și întâmplări din vremuri diferite au fost așezate, în timp, în numeroase volume, unele dintre ele adevărate colecții de texte jurnalistice sau memorialistice, alcătuind un mozaic al memoriei culturale.

Chiar dacă nu este autoare de texte filocalice propriu-zise, doamna Cernica se dovedește a fi un condeier profund compatibil cu ethosul ortodox. În scrierile sale, Biserica, tradiția, credința și oamenii nu sunt simple teme, ci părți vii ale memoriei, în care trecutul, prezentul și sensul se întâlnesc firesc. De aceea, scrisul dumneaei poate fi înțeles ca o veritabilă slujire culturală, ofrandă adusă cuvântului și, prin el, Celui care este Cuvântul.

Ce mare dar este să împărtășești cuvântul, să-l îmbogățești, să-i adaugi strălucire și să așezi în lumină chipuri de oameni, gesturi și întâlniri aparent mărunte, dar care, prin puterea scrisului, devin nemuritoare! Personajele întâlnite în textele sale capătă, astfel, statura unor martori ai istoriei, iar frumusețea cuvintelor folosite este imposibil de tăgăduit.

Mănăstirea sau biserica nu sunt zugrăvite în aceste scrieri ca un simplu ansamblu de ziduri și rânduieli, ci ca grădini ale răbdării, unde timpul învață să se oprească, iar omul este chemat să se asculte pe sine. În Bucovina, Biserica și bisericile nu sunt doar clădiri, ci puncte de sprijin ale memoriei colective. Altfel, satul și-ar pierde axa, iar oamenii măsura.

Un gând demn de remarcat al scriitoarei ne amintește că sărbătorile nu vin doar din calendar, ci se nasc dintr-o așteptare lăuntrică, așa că ele se pregătesc prin liniște, nu prin grabă.

Călătoarea în Țara Sfântă așterne în lumina cuvintelor sale locuri biblice cu o istorie aparte. „La Betleem nu ajungi doar cu pașii, ci cu întrebările tale. Fiecare piatră pare să ceară tăcere înainte de cuvânt.” Această observație concentrează întreaga ei viziune: drumul nu este doar exterior, ci mai ales interior.

Preotul, personaj necesar și valoros, dar tot mai greu încercat și mai neînțeles în ultima vreme, apare în paginile sale nu doar ca slujitor al Altarului, ci ca păstrător al rânduielii și martor al bucuriilor și durerilor oamenilor.

În scrierile doamnei Cernica, spiritualitatea ortodoxă este trăită într-un mod aparte, discret și profund. Înțelegem astfel că biserica sau mănăstirea, după caz, sunt spații ale liniștii, iar sărbătoarea - un timp sacru, interiorizat.

Autoarea nu afirmă zgomotos tainele credinței; nu lovește cu ciocanul pe nicovală. Textele ei sunt asemenea unei lumini blânde care nu orbește, ci se așază lin peste lucruri și peste oameni, revelându-le în toată frumusețea lor. Nu zidurile sunt esențiale, ne spune ea, ci liniștea, rugăciunea și oamenii care le dau viață.

Mănăstirea este o grădină, așa cum trebuie privită și grădina de la Ghetsimani, loc al deprinderii tăcerii și al cuvintelor nerostite. Abia după un timp de îndelungată meditație asupra subiectului, cuvintele se pot așeza în pagini de cronică. În jurul mănăstirii și al bisericii se adună sărbătorile, botezurile și îngropăciunile noastre, biografiile oamenilor, bucuriile lor adânci, dar și tristețile care îi definesc.

Oricât s-ar strădui unii sau alții, nu pot despărți Biserica de viața comunității, altfel, devenim săraci și tot mai risipiți. De aceea, trebuie să învățăm că toate sărbătorile se pregătesc prin așteptare și liniște și că este bine să armonizăm ritmul vieții cu al rugăciunii.

În ceea ce privește călătoriile - pelerinajele către Țara Sfântă, către mănăstiri și biserici - ele nu sunt doar trasee parcurse cu mai mulți sau mai puțini pași, ci adevărate exerciții de pregătire a inimii.

Locurile sfinte, cum se arată în anumite împrejurări, au fost adesea o temă de adâncă meditație pentru cei care s-au aplecat cu seriozitate asupra semnificației lor, cu mult înainte de a ajunge, în mod concret, în preajma zidurilor lor.

Întâlnirea cu Țara Sfântă sau cu istoria unei mănăstiri din Țara de Sus a Moldovei nu începe odată cu pașii făcuți pe drum, ci cu dorul adunat în timp, cu așteptarea răbdătoare și cu pregătirea lăuntrică atentă. Mai întâi are loc o întâlnire a inimii, apoi una a privirii.

În asemenea situații, cuvântul este menit să devină rugăciune. Cineva îmi mărturisea cândva că scriitorii Îi închină lui Dumnezeu timpul lor tocmai prin exercițiul scrisului. Așezat astfel, scrisul se îngemănează cu rugăciunea și, uneori, devine o invitație tainică la interiorizare și la o căutare adâncă a sensurilor existențiale. Cuvântul nu mai este simplu instrument, ci lucrare, ofrandă și respirație.

Cuvântul trebuie prețuit, căci leagă oamenii, adună comunități și creează punți între inimi. Risipirea lui înseamnă dizolvarea sensului. Cei ce reușesc să scrie cuvinte alese, să adune în jurul lor oameni, comunități și, uneori, chiar țări întregi sunt iubitori de armonie și purtători de pace.

Despre aceștia se poate spune, cu deplină îndreptățire, că sunt fiii lui Dumnezeu și astfel se vor chema în veci, pentru că au învățat să transforme cuvântul în lumină și timpul în dăruire. Căci a scrie frumos și adevărat, a păstra și a transmite, a lega trecutul de viitor prin firul subțire al cuvântului - aceasta este, poate, cea mai înaltă formă de iubire față de semeni și cea mai curată ofrandă adusă Celui de Sus de către scriitori.

Se cuvine a privi opera doamnei Doina Cernica ca pe o grădină îngrijită cu răbdare, în care fiecare floare este un cuvânt, fiecare alee - un gând, iar parfumul care se ridică din ea ajunge, negreșit, până la cer.

La aniversarea doamnei Doina Cernica, ne oprim o clipă să contemplăm taina unui număr binecuvântat. Căci șapte este cifra desăvârșirii, numărul zilelor facerii lumii, al darurilor Duhului Sfânt, al tainelor Bisericii, al candelelor din sfeșnicul de aur și al peceților din Apocalipsă.

Șapte este ceasul odihnei după lucrare, cununa după strădanie, lumina după drum. Iar când șapte se întâlnește cu șapte, când desăvârșirea se oglindește în ea însăși precum cerul în apa limpede a unui lac de munte, se naște un număr al plinătății absolute, al harului care se revarsă fără măsură. Șaptezeci și șapte de ani sunt, astfel, două vieți trăite într-una singură - una pentru căutare și alta pentru mărturisire, una pentru a aduna și alta pentru a dărui. În acești ani, cuvintele au avut răgaz să se coacă și să rodească, sufletul a urcat treaptă cu treaptă spre lumină, iar condeiul a devenit psalm și psalmul - rugăciune. La această vârstă a dubletului sacru, opera doamnei Cernica strălucește în toată splendoarea ei: nu doar o sumă de cărți și de file, ci o viață întreagă transformată în dar, o salbă de mărgăritare înșirate pe firul de aur al credinței. Iar noi, cei care îi citim cuvintele și îi prețuim strădania, nu putem decât să îi urăm, cu bucurie, ca această simfonie a celor șapte îngemănate să continue a răsuna, luminoasă și neîntreruptă, spre slava Celui care a rânduit și cifrele, și zilele, și oamenii care le sfințesc prin viața lor.