Drumul către desăvârşire

Marele scriitor Heinrich Böll spunea: „pe lumea aceasta nu ne simţim acasă“. Nu cumva purtăm în noi dorul după starea primordială a creaţiei, aşa cum a fost rânduită de Dumnezeu, pe care omenirea a pierdut-o din cauza păcatului? Şi pe care putem s-o redobândim numai cu ajutorul Lui, care a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru restaurarea firii umane, pentru aducerea ei la starea destinată ei iniţial?

Dar restaurarea nu se poate realiza aşteptând pasiv să fim mântuiţi, ci contribuind cu efortul nostru la redobândirea ei. Trebuie deci să încercăm a păşi pe acest drum al efortului, al eliberării de patimi, al apropierii de desăvârşire, o noţiune pe care o putem defini doar aproximativ, ea nefăcând parte din vocabularul existenţei noastre cotidiene. Într-adevăr, cine este desăvârşit dintre muritori, ca să putem avea o imagine clară a ceea ce înseamnă? Tot ceea ce putem şti şi afirma este că desăvârşirea se găseşte doar la Dumnezeu.

A încerca să definim atributele divine nu este cu putinţă. De aceea, încercăm să le definim în mod „apofatic“, afirmaţia prin negaţie, metodă foarte des întâlnită la Sfinţii Părinţi. Astfel, spre deosebire de Platon, care declara că Dumnezeu este „greu de înţeles, dar imposibil de exprimat“, Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „A exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, dar a-L înţelege este şi mai imposibil“ (A doua Cuvântare Teologică, 3)

Dumnezeu e desăvârşit, dar cu totul altfel de cum înţelegem noi desăvârşirea. Aspirăm spre ea, încercăm să ne apropiem cât mai mult de ceea ce credem noi că este desăvârşirea, ca într-un proces asimptotic despre care vorbeşte ştiinţa matematicii. Ne asumăm această luptă pentru progresul în desăvârşire, cu smerenie, cu conştiinţa limitării, a neputinţei noastre de a o realiza singuri, putând urca pe treptele virtuţii doar cu ajutorul Domnului.

Este o strădanie smerită şi necontenită a omului, care îl apropie de ceea ce Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, aşteaptă de la noi. Olivier Clement vorbeşte despre lume ca dar al lui Dumnezeu, locul unui neîncetat dialog al omului cu Dumnezeu şi al dialogului oamenilor între ei. În această iubire extremă faţă de creaţia Sa, Dumnezeu ne-a lăsat libertate deplină. Dacă vrem, putem încerca să mergem pe drumul îngust şi plin de efort care urcă spre Domnul. Dar nu suntem obligaţi s-o facem. El ne îngăduie să decidem singuri asupra mersului vieţii noastre, ne lasă meritul îndreptării noastre pe calea virtuţilor. Este dovada iubirii şi a încrederii pe care o are în noi. De aceea în Ortodoxie nu numai credinţa, dar şi faptele, participarea activă, sunt hotărâtoare pentru mântuire.

Decizia de a alege acest drum implică strădania de a ne elibera de patimi, de ceea ce Sf. Maxim Mărturisitorul numeşte întoarcerea aspiraţiei infinite a omului de la o ţintă, ceea ce îl depărtează de Dumnezeu, îngustându-i orizontul, făcându-l opac şi egoist. El uită care este ţinta lui adevărată. El se lasă amăgit de duhul satanic, punându-se exclusiv în slujba simţurilor, a tentaţiilor superficiale cărora îşi robeşte voinţa, eşuând într-o pasivitate păgubitoare care nu-i poate satisface setea de infinit. Mintea lui uită rostul propriu, acela de a cunoaşte pe Cel care poate împlini dorul lui infinit de cunoaştere după cum spune Sf. Antonie în scrierile filocalice. Pentru că: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele prin alegere cu voia. Nu este păcat a mânca, ci a mânca fără cuviinţă şi fără înfrânare. Nu este păcat a privi, ci a privi cu pizmă, cu mândrie… Fiecare dintre mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu“.

Iar Sf. Ioan Scărarul arată că: „diavolul împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul (Scara, PG 88, 868 C 9.) „Prin patimă, vrem cu o voinţă infinită nimicul“ afirmă Maurice Blondel. „Prin patimă umflăm nimicul, ne înflăcărăm de el, ne consumăm pentru el, ne mişcăm în zona lui, sfârşind în absenţa oricărei surse pozitive de existenţă“ (D. Stăniloae, Dogmatica II). Patima aduce cu sine frica de ceea ce urmează, spaima că vom fi lipsiţi de plăcere, lăsaţi pradă durerii, estompând astfel sensul propriu al existenţei.

De aceea Sfinţii Părinţi cer în primul rând „paza minţii“, efortul omului de a-şi concentra voinţa asupra rostului datoriilor sale. Deci, redresarea trebuie începută cu credinţa, ceea ce presupune voinţă, dar şi cu acţiunea minţii, cu argumente împotriva păcatului.

Din credinţă se naşte frica de Dumnezeu, încrederea în ajutorul Său. Ea ne trezeşte grija de a nu cădea în automatismul păcatului şi al patimii, pocăinţa, regretul pentru greşelile făcute, pe care dorim să nu le mai repetăm, ne pune în gardă faţă de nimicnicia lumii, ne sporeşte luciditatea, ne deschide drumul spre smerenie, spre convingerea că numai prin străduinţa noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu ne putem îndrepta. Ea înseamnă înfrânare, reţinerea de la păcatele cotidiene, de la egoism, dar şi de la mândria, slava deşartă care stă la baza tuturor păcatelor. „Doamne, eu nu sunt ca acest vameş păcătos“, spune fariseul spre damnarea lui.

Astfel, putem dobândi smerenia, conştiinţa propriei micimi. Divinitatea străbate prin toate şi prin toţi, ajutându-ne să descoperim infinitul adevăratei realităţii. Ea ne duce spre starea de nepătimire, aşa cum o poate dobândi omul în viaţa viitoare, redându-ne destinul uluitor de fii ai Domnului.