Dumnezeu a vorbit cu sfinţii faţă către faţă

Una dintre cele mai surprinzătoare afirmaţii cu privire la Sfânta Scriptură este cea referitoare la o potenţială inutilitate a acesteia. Şi este cu atât mai neaşteptată cu cât vine din partea Sfântului Ioan Gură de Aur, marele orator şi părinte al creştinătăţii răsăritene.

Sensul afirmaţiei arhiepiscopului constantinopolitan nu ştirbeşte însă nicidecum importanţa inegalabilă a Scripturilor. Dimpotrivă, fiind un predicator desăvârşit, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază semnificaţia Sfintei Scripturi pentru orice creştin, spunând că ar fi fost ideal ca aceasta să se întipărească direct în inimă, astfel încât să nu mai fie nevoie de hârtie şi cerneală. Fragmentul următor ilustrează motivele pentru care acest ideal nu s-a putut materializa, primul dintre ele fiind slăbiciunea firii şi a voinţei umane. Sfântul Ioan aminteşte însă că făgăduinţa divină „de a aduce aminte tuturor despre toate“ rămâne valabilă, şi cine îşi doreşte cu adevărat se poate învrednici de şansa sfinţilor de a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă.

Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt.

Dar, pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăşi. Prima cale era, negreşit, mai bună; şi Dumnezeu a arătat aceasta şi prin spusele Sale, şi prin faptele Sale.

Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci, în loc de scrieri, le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: „Acela vă va aduce aminte de toate“.

Scripturile au apărut din pricina noastră

Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi a purtărilor lor; de aceea a fost nevoie să fie însemnate iarăşi în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu. Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat, încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Şi, cu toate acestea, nici de acest de al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie. Noi suntem de vină că am avut trebuinţă de Sfintele Scripturi şi că n-am atras asupra inimilor noastre harul Duhului.

Gândeşte-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim harul Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba, dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără de rost! Prin aceasta ne atragem mai mare osândă. Dar, ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat Noul Testament.

Care era Vestea cea bună?

Pe bună dreptate şi-a intitulat Matei lucrarea sa Evanghelie, adică Vestea cea bună. A vestit tuturora, duşmanilor, neştiutorilor, celor ce şedeau în întuneric: eliberare de pedeapsă, dezlegare de păcate, dreptate, sfinţenie, răscumpărare, înfiere, moştenirea cerurilor, înrudirea cu Fiul lui Dumnezeu. Care bunătăţi ar putea egala aceste bune vestiri ale Evangheliei Sale? Dumnezeu pe pământ, om în cer; toate s-au împreunat: îngerii dănţuiau împreună cu oamenii, oamenii petreceau împreună cu îngerii şi cu celelalte puteri de sus. Puteai vedea că războiul cel îndelungat s-a sfârşit şi s-a făcut împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii: diavolul a fost ruşinat, demonii au fugit, moartea a fost biruită, raiul s-a deschis, blestemul a pierit, păcatul s-a îndepărtat, înşelăciunea a fost izgonită, adevărul s-a reîntors, cuvântul credinţei s-a semănat pretutindeni şi a crescut, petrecerea celor de sus pe pământ s-a răsădit, puterile cereşti cu slobozenie ne vorbesc, îngerii vin adesea pe pământ şi multă nădejde avem pentru bunătăţile viitoare.

Pentru aceste pricini şi-a intitulat Matei scrierea sa Evanghelie, Veste bună. Toate celelalte scrieri ale lumii acesteia cuprind numai cuvinte lipsite de conţinut; vorbesc de pildă de avuţia de bani, de măreţia puterii, de funcţii înalte, de slavă, de cinste şi de celelalte câte se socotesc bune de oameni. Cele vestite însă de pescari poţi să le numeşti cu adevărat şi pe bună dreptate bunevestiri nu numai pentru că sunt bunuri sigure, statornice şi mai presus de vrednicia noastră, dar şi pentru că ne-au fost date şi cu uşurinţă. Am primit ceea ce am primit fără să ne ostenim, fără să asudăm, fără să ne trudim şi fără să ne chinuim, ci numai pentru că am fost iubiţi de Dumnezeu.

Dar pentru ce din atâţi de mulţi ucenici ai lui Hristos au scris Evanghelii numai doi apostoli şi doi ucenici ai apostolilor? Că, pe lângă Apostolii Ioan şi Matei, au scris Evanghelii şi Luca, ucenicul lui Pavel, precum şi Marcu, ucenicul lui Petru.

Aceasta, pentru că ucenicii nu făceau nimic din ambiţie, ci toate din trebuinţă. Dar ce? Nu era de ajuns ca un singur evanghelist să spună totul? Era de ajuns! Dar dacă sunt patru cei care scriu Evangheliile şi dacă nu le scriu nici în acelaşi timp, nici în acelaşi loc, dacă nu le scriu adunaţi împreună, sfătuindu-se unii cu alţii, şi dacă, totuşi, istorisesc toate ca şi cum ar fi rostite de o singură gură, atunci avem cea mai mare dovadă că spun adevărul.

Asemănări şi deosebiri între Evanghelii

Lucrurile nu stau însă tocmai aşa, ci, dimpotrivă, pentru că în multe locuri cei patru evanghelişti se deosebesc. Dar tocmai această deosebire este cea mai mare dovadă a adevărului. Dacă toate spusele lor s-ar fi potrivit cu de-amănuntul în ceea ce priveşte timpul şi locul, iar asemănarea ar fi mers chiar până la cuvinte, nici unul din duşmani n-ar fi crezut că evangheliştii n-au alcătuit Evangheliile fără să se adune şi fără să urmărească vreun scop omenesc oarecare. Şi pe bună dreptate, pentru că o asemănare atât de mare nu s-ar fi putut datora unei simple întâmplări. Dar aparenta deosebire între cei patru evanghelişti, care este numai în lucrurile de mică însemnătate, îi scapă de orice bănuială şi dovedeşte strălucit chipul alcătuirii Evangheliilor. Nu este vătămat cu nimic adevărul spuselor lor, dacă au scris ceva deosebit unul de altul, cu privire la timpul şi locul unor fapte sau cuvinte ale Domnului. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom căuta să arătăm aceste deosebiri în cursul tâlcuirii noastre; iar vouă vă cer ca, odată cu spusele mele, să observaţi că în problemele principale, de care atârnă viaţa noastră şi care alcătuiesc temelia propovăduirii credinţei creştine, nu veţi găsi nici cea mai mică deosebire între cei patru evanghelişti.

Dar care sunt aceste probleme principale? Iată-le! Dumnezeu S-a făcut om, a făcut minuni, a fost răstignit, a fost îngropat, a înviat, S-a înălţat, are să judece lumea, a dat porunci mântuitoare, n-a adus o lege potrivnică Legii Vechi, este Fiu, este Unul-Născut, este Adevărat Fiu, este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi altele asemănătoare acestora. Vom vedea că în aceste probleme evangheliştii sunt cu totul de acord între ei. În ceea ce priveşte minunile, n-au spus toţi toate minunile; unii au istorisit unele, alţii altele. Aceasta să nu te tulbure; dacă un evanghelist ar fi istorisit toate minunile, ar fi făcut de prisos Evangheliile celorlalţi; iar dacă toţi ar fi istorisit alte minuni, deosebite ale unora faţă de cele ale celorlalţi, n-am fi avut dovada simfoniei dintre Evanghelii. Din pricina aceasta toţi au spus multe lucruri comune, dar fiecare dintre ei a spus şi ceva deosebit, pentru ca nici unul să nu pară de prisos şi să fie înlăturat ca netrebnic, ba, dimpotrivă, să ne dea o dovadă şi mai mare a adevărului spuselor lor.

(Texte selectate din Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994)