Dumnezeu este şi în chilie, şi în afara ei

Întreaga viaţă a Părinţilor pustiei este subordonată unui scop major: întâlnirea şi apoi şederea alături de Dumnezeu. Bătrânii trăiesc diferit, dar caută acelaşi lucru. Fie că se închid în chilie şi nu mai ies vreodată de acolo sau, dimpotrivă, renunţă la confortul unei chilii oricât de austere, ei sunt mânaţi de acelaşi gând. Există între asceţi unii care nu sunt distraşi de cele exterioare, nu sunt conturbaţi în planul vieţii lor lăuntrice, ci rămân cu Domnul atât în chilie, cât şi în afara ei. O situaţie de felul acesta găsim şi la avva Daniel, care, pe când călătorea cu avva Ammonas, a fost întrebat de acesta: „Când ne aşezăm şi noi în chilie, părinte?“ Trebuie să ne amintim că avva Ammonas era un călugăr foarte riguros, asemenea Sfântului Arsenie cel Mare. Când mergea la slujbă, nu-l lăsa pe ucenic să se apropie prea mult de el, tocmai pentru că, discutând în asemenea momente, există pericolul să se strecoare pe lângă cuvintele de folos şi „vorbe străine“. Mai târziu, când a îmbătrânit şi a căzut bolnav la pat vreme de mai mulţi ani, nu şi-a dezlipit mintea de Dumnezeu şi nu a fost nici o clipă atent la lucrurile din chilie. Închidea ochii de fiecare dată când ucenicul său intra sau ieşea din încăpere. Altă dată, Ammonas a părăsit o mie de kilograme de grâu, din care făcuse pâine, fără nici un regret. Acest călugăr, deci, îl întreabă pe avva Daniel când se vor aşeza în chilie. Călugăr experimentat, Daniel intuieşte că sursa disconfortului celuilalt se întemeiază într-o anumită lipsă de aşezare spirituală, de aceea îi răspunde: „Dar cine ni-L ia nouă pe Dumnezeu acum? Dumnezeu este şi în chilie, şi în afară.“ (Daniel 3) Dumnezeu este atotprezent, iar dacă ratăm întâlnirea cu El, nu este din pricina unui loc inadecvat în care ne găsim. Nepotrivirea, dacă e să o căutăm undeva, cu siguranţă o vom găsi în lăuntrul nostru.

Dincolo de această dimensiune practică a dialogului dintre cei doi mari monahi, care ne lasă să înţelegem că întâlnirea cu Dumnezeu depinde de noi şi poate fi făcută în orice condiţii, mai putem citi aici ceva. E vorba de ecoul discret al unei dispute teologice, dar cu implicaţii în politica bisericească, ce a tulburat deşertul în timpul Arhiepiscopului Teofil al Antiohiei (contemporan cu Arsenie cel Mare, care a fost părintele duhovnicesc al avvilor Alexandru şi Zoil, la care a ucenicit avva Daniel, protagonistul apoftegmei asupra căreia ne-am oprit). E vorba despre disputa dintre origenişti şi antropomorfişti. Conflictul acesta are o istorie alambicată. Monahii simpli, adesea needucaţi ai pustiei egiptene, în urma unei operaţiuni hermeneutice inadecvate Îi atribuie lui Dumnezeu formă omenească (confuzia se naşte din judecata că, dacă omul este creat după chipul lui Dumnezeu, înseamnă automat că Dumnezeu are formă umană). Acestora li se opune, pe filiera lui Origen, viziunea spiritualistă conform căreia nu putem vorbi despre Dumnezeu decât ca despre o realitate spirituală, străină de orice materialitatea (Întruparea doar este cea care schimbă lucrurile). Omniprezenţa lui Dumnezeu este un atribut derivat din spiritualitatea şi atotputernicia Sa. Când Părinţii vorbesc despre Dumnezeu, care este atât în chilie, cât şi în afara ei, ei fac o afirmaţie dogmatică, dar cu implicaţii ascetice şi duhovniceşti. Pe de o parte se întăreşte credinţa în realitatea spirituală a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte se întăreşte nădejdea că întâlnirea cu Ziditorul lumii se poate face în orice context, pentru că „Dumnezeu este şi în chilie, şi în afara ei“.