E posibilă transferabilitatea competenţelor?

Începând cu vreo zece ani în urmă, tot mai multe universităţi româneşti au adoptat sistemul de credite transferabile (ECTS) pentru a facilitata recunoaşterea reciprocă a unor trasee de formare realizate în aşezăminte sau sisteme de învăţământ diferite. În prezent, odată cu adoptarea structurii de organizare de tip Bologna, ele au devenit obligatorii pentru universităţile româneşti. De pildă, studiile universitare de licenţă corespund unui număr de credite cuprins între minimum 180 şi maximum 240 de credite transferabile, conform sistemului european de creditare de acest tip.

Ce sunt creditele de studiu transferabile? Acestea sunt nişte valori numerice alocate unor unităţi de cursuri, seminarii, laboratoare şi altor activităţi didactice. Sunt nişte simboluri care încearcă să echivaleze competenţe realizate în cadre de formare diferite (lingvistice, naţionale, culturale, organizaţionale etc.). Prin creditele de studiu transferabile se apreciază, cu oarece aproximaţie, cantitatea de muncă, sub toate aspectele ei, efectuată de educat pentru însuşirea cunoştinţelor şi valorilor unei discipline. Pe baza acestor credite, studenţii îşi pot achiziţiona „petice“ ale „hărţii“ lor profesionale în arii de formare distincte, după cum le dictează interesele, nevoile, accidentele inevitabile ale vieţii.

Se pune însă problema dacă, principial vorbind, competenţele se pot echivala, dacă ceea ce este valabil acum şi aici va fi valabil acolo şi cândva, dacă achiziţiile - mai ales cele atitudinale sau valorice - sunt cuantificabile sau reductibile la nişte simboluri cât mai exacte? Mai ales că purtătorii acestor competenţe pot face parte din perimetre culturale distincte iar instituţiile de formare, chiar dacă sunt universităţi (şi, prin urmare, sunt purtătoare ale universalităţii umane) împrumută pecetea unor caracteristici ale locului în care acestea fiinţează?

Orice competenţă îşi dovedeşte valabilitatea într-un anumit context, la un moment dat. Ea nu are o valabilitate eternă. Mai ales cea cu iz pragmatic, operaţional, acţional. Conduita unui om devine pozitivă prin adecvarea la context. Bunătatea, de pildă, nu este „bună“ în sine - şi cu oricine (cu un criminal, cu un scelerat, cu un despot) - ci devine o valoare autentică atunci când, distribuită fiind, produce un maximum de efect valoric.

Această dilemă nu trebuie să se constituie într-o piedică în realizarea acestui proces de conversiune, deosebit de necesar, ci trebuie să ne responsabilizeze pentru a găsi, tehnic vorbind, cele mai adecvate şi suple proceduri de echivalare, cel puţin din punct de vedere formal, a calificărilor persoanelor. Acest proces este de o presantă actualitate, date fiind mobilitatea actorilor ce se formează, permeabilităţile tot mai evidente ale graniţelor şi, nu în ultimul rând, procesul internaţionalizării şi globalizării formării.

O astfel de procedură nu conduce la uniformizarea structurilor de formare şi nici a conţinuturilor care se livrează în fiecare unitate de învăţământ. În nici un caz, autonomia universitară nu poate fi ştirbită. Dacă e să ne gândim mai bine, nici în trecut acestea nu au avut o asemenea tendinţă. Diversificări şi diferenţe există chiar în sânul fiecărui sistem universitar naţional (un curs de Pedagogie predat la universitatea din Iaşi este altceva decât unul predat la universitatea din Bucureşti). Asta nu înseamnă că dacă un student se transferă (din varii motive) de la o universitate la alta, nu i se recunoaşte cursul respectiv .

Cu alte cuvinte, convertibilitatea nu pune în chestiune conţinutul gesticulaţiilor care stau în „amontele“ unei competenţe, ci competenţa ca atare, criteriile „evidenţei“ ei. Şi, mai ales, procedurile prin care echivalăm un set de conduite cu alte conduite. Pentru că, să nu ne minţim singuri, identitate la nivelul a două competenţe nicicând nu vom găsi. La fel de bine cum în spatele unui 10, luat de un student, nu se ascunde aceeaşi muncă (inteligenţă, seriozitate, eficienţă…) depusă de un alt student, notat tot cu 10… Diferenţe oricum vor exista, important e să ştim să gestionăm ceea ce este diferit şi să echivalăm diferitul atunci când realitatea o impune.

Convertibilitatea de acest tip ne invită să structurăm nişte reguli de joc şi să încercăm ca, pe baza lor, să punem în relaţie competenţe nu identice, ci comparabile, echivalabile, interşanjabile. Acest lucru presupune inter-cunoaştere, negociere, conciliere în ceea ce priveşte criteriile şi standardele reuşitei. Şi, de asemenea, stabilirea unor instrumente simple de echivalare, care să nu conducă la scurtcircuitări administrative, la complicaţii tehnice, la birocratizarea învăţământului superior.

Din acest punct de vedere, mai avem multe de făcut. O ştiu studenţii care, plecaţi de la noi sau veniţi din universităţile străine, se chinuie să-şi echivaleze studiile.