Edificiul spiritual

Există la avva Pimen două apoftegme care pot foarte bine să fie citite împreună, întrucât se completează reciproc și au în comun aceeași metaforă centrală: viața spirituală ca o casă.

A zis bătrânul: „Când cineva își pune în gând să își facă o casă, adună multe materiale ca să și-o poată ridica, precum și felurite instrumente. Tot astfel și noi, să luăm câte puțin din toate virtuțile”. În alt loc însă e consemnat că bătrânul a spus: „A-l învăța pe aproapele este treaba unui om sănătos și nepătimaș, altfel, la ce bun să construiești casa altuia ­și să o dărâmi pe a ta?” Ambele gânduri se găsesc în forme similare și la alți părinți ai pustiei. Înțelegem de aici că avva Pimen nu este o insulă în mijlocul pustiei, izolat de ceilalți, ci, dimpotrivă, se găsește în legătură cu ei, iar ideile centrale se mișcă fluide de la unii la alții.

Pe măsură ce parcurgem apoftegmele bătrânului, observăm cum se conturează tot mai clar portretul unui ascet care poate fi model al echilibrului și al discernământului. Este lipsit de excesele care nu sunt cu totul străine de lumea Patericului. Și tocmai pentru că avva Pimen este un om cu discernământ, înțelege că viața duhovnicească înseamnă dezvoltarea organică, creșterea simultană a tuturor virtuților sau a calităților. Altfel nu ai cum să fii un om întreg, rotunjit în toate aspectele perso­nalității sale. În acest caz, metafora construirii unei case este cât se poate de potrivită. Pentru a ­putea construi o casă, ai nevoie de materialele cele mai diferite, dar, în același timp, ele se adună pe rând și se așază într-o anumită ordine, respectă o ierarhie strictă (oricât ai fi de ingenios, nu vei ­putea pune temelia după ce ai așezat acoperi­șul). O casă, casa sufletului nostru, se construiește cu mare efort, parcurgând o serie de etape bine definite. Dar edificiul acesta se poate nărui cu mare ușurință.

Există un pericol pe care îl sesizează monahii deșertului în mai multe rânduri și contexte: pericolul de a da sfaturi fără să fii tu însuți la măsura potrivită. Imaginea ­pe care o folosește avva Pimen este ingenioasă: „La ce bun să construiești casa altuia, dar să o dărâmi pe a ta?” Să faci una ca asta este limpede pentru toată lumea că-i un gest irațional. Și totuși, întrebarea rămâne, de ce sunt atât de constanți părinții în rezerva lor față de sfaturile date în lipsa experienței? Sintetizând, se poate spune că sunt două pericole care se ascund aici: pe de o parte, există riscul de a-l înșela pe celălalt, de a-l pune pe o pistă falsă ori de a-l încurca prin faptul că dai sfaturi corecte, dar în momente inoportune, necorelate cu vârsta spirituală a celui pe care îl sfătuiești. Pe de altă parte, există riscul de dărâma, de a face să se năruiască tot ce ai reușit tu să încropești pentru tine. Odată cu sfaturile date altora se pot strecura în inima ta mândria, părerea de sine, slava deșartă, supraordonarea. Iar acestea din urmă nu sunt doar distructive pentru cel căzut victimă lor, ci afectează relațiile dintre oameni și ajung să-i condamne pe cei atinși de ele la o singurătate chinuită. Edificiul spiritual se construiește greu, cu atenție la detalii, și trebuie îngrijit constant, pentru a nu se dărâma.