Educaţia cea de toate zilele…

Despre ce este educaţia şi cum se face ea aflăm nu numai prin intermediul tratatelor sau manualelor de pedagogie. Acestea au ceva artificial şi induc ideea de încheiat, de definitivat, de epuizat. Ele pervertesc mintea, o geometrizează, o pun în şabloane şi definiţii. Multe lucruri despre modelarea făpturilor umane le putem afla prin intermediul gândurilor răzleţe, ce ne vin în timpul acţiunilor mici, „neînsemnate“, răsfirate. Al fulguraţiilor de idei - încă neconceptualizate, diafane, candide - legate de ceea ce ni se întâmplă sau ne iese în cale. Diferitele prilejuri de viaţă dezvăluie o altă dinamică a ideaticului, îl fac să fie mai natural, mai apropiat de realitate, de sensul profund al umanului.

Există o dimensiune ascunsă a educaţiei, cea realizată prin sine - sinele de altădată sau cel de acum. Poate că nici un factor nu este mai educogen decât persoana ce ajunge să se perceapă sau să se judece pe sine. De regulă, educaţia este gândită ca o diadă (eu-altul, magistru-discipol), dar poate să apară în cadrul unei monade auto-reflectate, dedublate (relaţia apărând între niveluri diferite de analiză ale aceleiaşi persoane). De câte ori nu ni se întâmplă să învăţăm „de unii singuri“, să „ne vină mintea la cap“, să ne străfulgere „gândul cel bun“. O astfel de educaţie „de toate zilele“ este cea care aureolează şi dă sens celei pe care o căpătăm în şcoală. Nu numai de la alţii învăţăm, ci - la un moment dat - şi prin noi înşine, printr-o neîncetată proiecţie, auto-construcţie, edificare.

Vine un moment când te cam saturi de ideile vehiculate de alţii, căutându-le, în schimb, pe ale tale. După ce ai citit „tone“ de cărţi, începi să le dai deoparte, să „uiţi“ ceea ce spun ele, să adopţi un anumit stadiu de „nuditate“ intelectuală. Să vezi lucrurile „ca pentru prima dată“, direct, ingenuu. Şi să acorzi o atenţie deosebită experienţei proprii în materie de educaţie. Nu că ai avea numaidecât idei inedite şi „mari“, ci pentru că acestea sunt (re)-descoperite, filtrate, trăite de tine…

Ca să te laşi educat sau să educi pe alţii nu trebuie numaidecât să fii „tobă de carte“ în acest sens. Găsesc de cuviinţă că multe gânduri pot fi „risipite“ în noianul de situaţii, în relaţiile cu oamenii şi cu lucrurile din jur şi că acestea pot fi descoperite atunci când reflectăm puţin la ele. De regulă, ne fundamentăm ideile noastre pe gândurile altora. Ca să fim mai siguri că nu greşim, tragem cu ochiul, ţinem cont de verdictele altora, apelăm la autoritatea citatului. E bine însă să mergem la „rădăcina“ lucrurilor, la temelia relaţiilor cu semenii şi cu noi înşine. Să ne privim direct în faţă. Să avem curajul să spunem ceea ce constatăm. Poţi învăţa, astfel, mult mai mult decât ceea ce se „povesteşte-n“ cărţi. Şi ce învăţare! Să nu mai ai nevoie de medieri, de încorsetări, de pre-înţelegeri ale altora. Astfel de „firimituri“ de viaţă au de multe ori o valoare experienţială mult mai însemnată decât lucrurile mari, nodale, şi atunci când le evoci pot antrena idei mult mai profunde decât cele adăpostite în marile opusuri.

Ocazii pe perfectare a existenţei noastre le putem afla la tot pasul dacă suntem bine poziţionaţi. Dacă dincolo de binele sau răul care ni se întâmplă înaintăm pe o linie ascendentă. În ultimă instanţă, nu suntem decât „aşchii“ imperfecte ale perfecţiunii de deasupra noastră. Iar „imperfecţiunea“ o tot ascundem de alţii şi, prin recul, de noi înşine (că aşa am fost învăţaţi). Până când, oare? Părerea mea e că oricât ne-am ascunde, adevărul nostru iese la iveală. Cu ce este bun, şi mai puţin bun. Oricât i-am opune rezistenţă, el trebuie să se evidenţieze. Mai devreme sau mai târziu. Un om poate fi judecat nu numai după ceea ce a făcut efectiv, ci şi după ce ar fi putut să facă dacă alte situaţii, fapte, oameni i-ar fi ieşit înainte; după ceea ce a sperat că poate să facă şi i-a scăpat „printre degete“. Valoare se decelează nu numai pe baza a ceea ce se realizează, ci pornind (şi) de la ceea ce se… proiectează.

„Înaltul“ nu e perceptibil decât prin feţele imanente şi „căzute“ ale umanului. Valoarea „mare“ trebuie să-şi găsească un corespondent „mic“, în faptele noastre de zi cu zi. Omenescul „prea omenesc“ este instaurator şi purtător de adevăr. Un adevăr mult mai „crud“, dar care poate da aripi „înaltului“ din noi…