Educaţia pentru libertate

Unul dintre scopurile educaţiei constă în a aduce autonomie şi libertate fiinţei umane. A fi educat înseamnă să devii liber de constrângeri, să deliberezi în cunoştinţă de cauză, să-ţi asumi credinţe şi decizii. Să te cunoşti, să te faci cunoscut şi altora, să ştii ce vrei. Să nu mai depinzi de alţii, să nu mai cauţi în dreapta şi în stânga, să te călăuzeşti de unul singur. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ai un far, o ţintă, un orizont. Numai că acestea ţi le găseşti (sau stabileşti), la un moment dat, de unul singur. Autonomia se dobândeşte prin cunoaşterea şi aderarea liberă la valorile ce caracterizează comunitatea din care facem parte. A fi excluşi de la această comuniune axiologică constituie un atentat la integritatea noastră - deopotrivă individuală şi colectivă.

Dacă asupra acestei finalităţi, mai cu toţii suntem de acord, în ceea ce priveşte mijloacele şi conţinuturile pentru a ajunge la autonomie, se propun soluţii dintre cele mai contradictorii. Unii merg pe ideea directivităţii, a constrângerii, a impunerii unor linii de evoluţii din exterior pe baza unor conţinuturi educaţionale stabilite de maturi. Alţii cer să fim permisivi şi la ceea ce doresc sau reclamă cei care sunt educaţi. Soluţia se situează pe undeva pe la mijloc, în sensul că şi maturii sunt responsabili de fizionomia valorică a tinerilor, dar că şi acestora trebuie să li se acorde o serie de satisfacţii de învăţare.

Recenta discuţie pe seama necesităţii unei educaţii religioase în ciclul superior al învăţământului preuniversitar are în subsidiar şi o astfel de topică privind autonomia şi libertatea de formare. Unii au plecat de la premisa (falsă) că educaţia religioasă îmbie la ascultare şi supunere faţă de norme supra-individuale. Nu este deloc aşa. Valorile religioase, propuse sau încorporate, nu subjugă fiinţa, ci o eliberează de corsaje false, circumstanţiale, limitative. Ele ne învaţă că a trăi autentic înseamnă să transgresezi valorile perisabile în beneficiul valorilor eterne, ultime (propuse de Dumnezeu). Foarte multe discipline şcolare sunt croite pe explicaţii relative, aşa cum ele se impun la un moment dat. Se ştie însă cât de perisabile şi dinamice sunt paradigmele ştiinţei. Multe idei se dovedesc a fi caduce, iar noi chei explicative le înglobează pe cele vechi. Însă „schema“ explicativă adusă de religie ne arată că ceea ce este sau se întâmplă are o „raţiune“ dincolo de realitate, că orice întemeiere lumească are un corelat perfect dincolo de ceea ce vedem sau înţelegem. Ea creează un cadru mai larg de semnificare a lucrurilor, întăreşte polul „superior“ al intervalului axiologic în care trebuie să ne mişcăm. Educaţia este veritabilă când complementează cum trebuie relativul cu absolutul, secvenţialul cu globalul, efemerul cu eternitatea.

Educaţia pentru valorile religioase nu „răpeşte“ cu nimic din libertatea ce ne este conferită ca indivizi şi umanitate. Cine citeşte cu atenţie textele biblice, patristice sau filocalice, nu găseşte nici un pasaj care îmbie la pasivitate sau supunere oarbă, la desfiinţarea alegerilor noastre, la „moarte“ valorică. Omului îi este rezervată permanent o alegere responsabilă, în consens cu ceea ce este el, dar şi cu ceea ce pretinde Divinitatea. „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine“ (Apoc., 3, 20). Dreptul de a cunoaşte şi de a alege în cunoştinţă de cauză este un principiu de bază al religiei creştine. A fi ţinut departe de adevăr, asta înseamnă ne-libertate. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8, 31-32). Libertatea presupune acces la cunoaştere, la cultură, la credinţă. Libertatea se consumă între cerinţa avansată de „sus“, şi oferta adusă de „jos“. Nici un moment nu se neglijează umanitatea din noi, cu toate precarităţile ei (chiar şi atunci când „primele“ alegeri“ se dovedesc a fi greşite). Vom conchide spunând că a-ţi cultiva propria religie reprezintă o ipostază a libertăţii. Devenim ne-liberi când cineva ne îngrădeşte acest drept.

Într-o Europă a confluenţelor valorice, trebuie să fim liberi să ne prezentăm fizionomia identitară. A-ţi cunoaşte şi a-ţi cultiva profilul spiritual constituie o ipostază preţioasă a libertăţii. Ce-ar fi dacă cineva ne-ar obliga să substituim limba română cu o altă limbă? Sau, eventual, ne-ar forţa să nu mai vorbim. Integrarea europeană presupune să evidenţiem particularismele (organismele europene recomandă aşa ceva), să etalam fiinţa unei comunităţi cu ce are ea mai pregnant (limbă, artă, religie etc.). A ne prezenta în faţă altora fără relief spiritual înseamnă o sărăcire, o amputare care nu face bine nici nouă, nici altora.

Educaţia pentru libertate presupune să ne conturăm fiinţa aşa cum este ea: cu nimic în plus, cu nimic în minus. A exclude din curriculumul şcolar o ipostază definitorie a spiritualităţii cum este religia înseamnă să formăm o persoană incompletă, cu minte, trup, dar difuză sau diformă sub aspectul conştiinţei. Credinţa constituie „inima“ conştiinţei, coloana vertebrală a unui mod de a gândi sau de a face. Avem nevoie de „linii de fugă“ valorică, de repere autentice şi stabile, de ocazii de edificare şi iluminare. Umanitatea din noi îşi dovedeşte insuficienţa când nu este racordată la chemările valorice ale transcendenţei. Fără credinţă suntem incompleţi, ne bate vântul, ne disipăm la orice adiere care se răsfrânge asupra noastră. Fără credinţă nu ştim cine suntem şi ce trebuie să facem pe mai departe. Fără credinţă nu există libertate!