Educaţie şi integrare: Laudă căminului - cu tot ce este-n el!

Cu toţii avem nevoie de o locuinţă, de un sălaş. Oricât de expansivi sau risipiţi am fi, resimţim la un moment dat nevoia unei retrageri, a unei însingurări în interiorul unui spaţiu care este doar al nostru. Înainte de a explora lumea dinafară, trebuie să-ţi cunoşti lumea dinăuntru. Înainte de a te aventura în exterior, trebuie să preguşti cum trebuie sălaşul tău. Vei purta în afară ceea ce dobândeşti înăuntru. Experienţa relaţională învăţată în acest mediu o vei amplifica când eşti pus să acţionezi pe o scară socială mai largă. Locuirea este un mod propriu al omului de a-şi apropria viaţa şi a se integra în cosmos. După Heidegger, felul cum noi, oamenii, suntem pe pământ este dat de locuire. „A fi om – spune filosoful german – înseamnă a fi, ca muritor, pe pământ, adică a locui“. Locuirea se naşte o dată cu raporturile întreţinute cu evenimentele lumii, cu lucrurile, cu semenii.

Locuirea are un caracter dual, presupunând atât dimensiuni reale, cât şi imaginare. E clar că sunt aici, dar aş vrea să mai fiu şi dincolo. Ea presupune joc permanent dintre interioritate şi exterioritate, dintre imanenţă şi transcendenţă. Mă mişc într-un perimetru de obiecte, dar nădăjduiesc şi la altele. Mă folosesc de ceea ce am, dar sper şi la alte achiziţii. Mă împac cu ceea ce sunt, dar nutresc şi spre zări mai înalte.

Fără a fi un teritoriu al fericirii absolute, casa este privită de Constantin Noica în mod evident ca un anti-infern: în ea te adăposteşti de ceva. Cauzele pentru care oamenii îşi fac locuinţe sunt, pentru filosoful nostru, „somnul, frica, foamea, erosul, logosul“. Casa este, pentru Noica, în mod simultan cămin, şcoală şi biserică a celulei familiale în care se consumă şi apoi iese la lumină misterul vieţii, prin procreaţie. E spaţiu privilegiat în care spiritul prinde viaţă. Este loc predilect de deprindere a unor calităţi necesare pentru a intra… înafară. Casa este, din această perspectivă, „o închidere ce se deschide“, o lume mică ce ne proiectează înspre lumea mare.

Locuinţa nu se confundă cu căminul. Locuinţa e un concept rece, impersonal, distant, administrativ; e o simplă locaţie, un reper spaţial, un apartament, o vilă, o adresă. Căminul, în schimb, are o încărcătură concretă, caldă, presupune apropiere, întâlnire, asociere, e cuibul odihnei şi regăsirii, e fundamentul stabil şi identificator al fiecăruia dintre noi. Căminul este un spaţiu concentrat, un loc al forjării fiinţiale. Căminul, scrie cu multă inspiraţie N. Steinhardt, „e deopotrivă rădăcină, sevă şi mediu ambiant, loc de odihnă, reflecţie, reculegere şi împrospătare a energiei; e oază binefăcătoare şi binevoitoare, receptacole de pioşenie, duioşie şi încredere în sine; e tărâmul dragostei conjugale şi părinteşti“.

Căminul, din punct de vedere al puterii evocatoare, conduce direct la familie, la familial, la familiar. Este casa mea, a ta, este acasă, este masă, comuniune, punere laolaltă, spaţiu de gânduri, visuri, simţire. E, înainte de toate, cochilie sufletească primordială: mamă, tată, copii, bunici, moşi, mătuşi, prieteni. E rădăcină, filiaţie, amintire, proiecţie, e loc al întâlnirii dintre cei care au fost şi cei ce sunt, al joncţiunii trecutului cu prezentul. E locul în care te manifeşti prin primul gângurit şi, mai apoi, îţi dai duhul. E un axis mundi, centru al universului de unde totul poate fi revalorizat, pregustat. E sălaşul iubirii faţă cei de jos şi faţă de Cel de sus. E refugiu şi perimetru al regăsirii sinelui şi al aflării celorlalţi. E puntea de legătură dintre ceea ce a fost şi ceea ce va fi. E pâinea caldă din cuptor pe care o împarţi cu ai tăi sau cu cei megieşi. Sunt merindele care-i adună laolaltă pe cei din casă - cei ce sunt sau cei care-au fost. E locul aproape sacru prin care se face direct legătura cu cerul. E spaţiul intim în care poţi gândi sau face ceea ce vrei. E spaţiul de decizie maximală în care laşi să intre doar cine vrei tu. E loc de omologare ontologică, de proiecţie axiologică şi har sfinţitor. „Căminul - evidenţiază Steinhardt - nu înseamnă numai un acoperiş şi patru pereţi, nu e un ce profan, ci o concreteţe-entitate întru totul sacră“. E motiv de punere în rost şi rânduială existenţială (vezi expresiile „a-şi duce casa“, „a avea casă bună“, „e om de casă“). Este o formă de materializare a dorului nemuririi şi perpetuării noastre (biologice şi spirituale). E bunul cel mai relevant prin care simţim gustul proprietăţii. Cine nu tânjeşte după o casă sau nu o posedă, acela nu e om cu adevărat (nu întâmplător, în tradiţia noastră, este valorizat întotdeauna cel care construieşte o casă).

Căminul este locul întâlnirii cu sinele, cu bucuriile şi durerile tale. E locul în care îţi lingi rănile, cauţi vindecarea, te războieşti cu tine însuţi, urli, ţipi, plângi fără să te vadă nimeni. E locul războiului lăuntric şi, poate, cu unii dintre cei din jur. E locul împăcării mierii cu fierea, a dulcelui sărut cu nepoftita tristeţe.

Aşa stând lucrurile, rezultă că putem avea o locuinţă fără a avea cămin; putem poseda o casă fără a beneficia de esenţa sau temeiul ei. Pentru că un cămin înseamnă să ajungi la o unitate, la o integralitate, la o fericire. Nobleţea existenţială este dată de calitatea căminului şi nu de aspectele cantitative ale lui - mărimea locuinţei sau numărul de case. Calitatea locuirii nu se derivă numaidecât din calitatea locuinţei. Căminul poate fi sărac, dar locuirea bogată. Şi într-un bordei poate să apară pacea şi bucuria. La o adică, locuinţa poate lipsi (stai în gazdă sau la hotel), dar ceea ce ţine de cămin poate deja să înflorească şi să rodească.