Eșecul întâlnit și neputințe grele

Evanghelia Duminicii a 12-a după Rusalii ne așază înainte întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și un om însetat după adevăr, în căutarea vieții celei fără de sfârșit. Un dialog care ajunge până la fiecare dintre noi, în care se oglindesc deopotrivă nădejdea și chemarea iubitoare a lui Dumnezeu.

Nu este întâlnirea cu un disprețuit al societăţii, nici cu o femeie care își plânge trecutul, ci cu un tânăr bogat, preocupat de mântuirea sufletului. Evanghelia îl descrie prin însușiri care inspiră respect și admirație: era dregător, tânăr, cuviincios, smerit în purtare și plin de râvnă pentru poruncile dumnezeiești. Tocmai de aceea, ni se spune că Mântuitorul a privit spre el cu drag, apreciind căutarea lui și dorința de a afla calea vieţii veșnice.

Sfinții Evangheliști adaugă o nuanță care întregește portretul. Sfântul Luca ne spune că purta răspunderea unei înalte demnități. Sfântul Matei subliniază tinerețea lui, vârsta marilor idealuri și alegeri. Sfântul Marcu completează tabloul cu amănunte elocvente: a alergat către Iisus, a îngenuncheat înaintea Lui și L-a întrebat cu smerenie ce trebuie să facă pentru a moșteni viața veșnică.

Întreaga lui apropiere de Hristos este vrednică de laudă și de luare-aminte. N-a venit să-L ispitească, asemenea fariseilor, nici să-L prindă în cuvânt ori să-L provoace la dispute fără rod. A venit cu inima deschisă, cu sufletul însetat și cu o întrebare mântuitoare. Nu a vrut să afle cum poate dobândi mai multă putere, slavă sau bogăție, ci a rostit căutarea care oferă sens întregii existențe omenești.

„Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” este, în fond, întrebarea care ar trebui să răsune în adâncul fiecărei inimi. Toate celelalte căutări ale lumii se risipesc asemenea umbrei, însă dorul după Dumnezeu rămâne nestins.

Întâlnirea acestui tânăr cu Hristos nu vorbește doar despre un om de odinioară, ci despre chemarea fiecăruia dintre noi, despre libertatea inimii și alegerea dintre bogățiile trecătoare ale pământului și comoara nepieritoare a Împărăției lui Dumnezeu.

Apelativul pe care l-a folosit tânărul în convorbirea cu Mântuitorul era unul neobișnuit pentru lumea iudaică a vremii. În tradiția rabinică nu întâlnim exemple în care un învățător al Legii să fie considerat și numit bun. Talmudul mărturisea că numai Legea, Tora, este bună în chip desăvârșit, întrucât izvorăște din voia lui Dumnezeu. Răspunsul Mântuitorului nu este de respingere și nici corectarea unei formule de adresare, ci chemarea spre descoperirea adevăratei Sale identități.

Evanghelia nu ne descoperă ce dregătorie avea tânărul și nici cât de vastă era autoritatea sa. Știm însă că, în pofida statutului său social, nu era mulțumit doar cu izbânzile trecătoare. Avea bogăție și cinste, avea o demnitate care îi oferea respectul semenilor, dar simțea în adâncul ființei sale că îi lipsește ceva esențial. În inima lui ardea o sete pe care averea, prestigiul și puterea nu o puteau potoli. Era dorul după Dumnezeu, un gol pe care numai harul dumnezeiesc îl poate umple și numai întâlnirea cu Hristos îl poate preschimba în pace și bucurie.

Nicolae Steinhardt observa că, pe lângă cele zece porunci date de Dumnezeu pe Muntele Sinai, tradiția iudaică ajunsese să numere nu mai puțin de 613 porunci și rânduieli. Dacă tânărul mărturisește înaintea Domnului că le-a păzit din tinerețea sa, nu avem temei să ne îndoim de sinceritatea cuvintelor lui. Evanghelia după Sfântul Marcu ne spune că Iisus, privind spre el, l-a îndrăgit. Această perspectivă este grăitoare despre curăția intențiilor sale și frumusețea sufletului care căuta desăvârșirea.

Uneori se iveşte întrebarea dacă tânărul nu cumva a exagerat când a spus că a păzit toate poruncile încă din tinerețea sa. Însă mult mai folositor pentru mântuirea noastră este să ne îndreptăm privirea către propria conștiință și să ne cercetăm cu smerenie. Am putea noi oare să rostim aceeași mărturisire înaintea lui Dumne­zeu? Oare nu l-am nedreptățit niciodată pe aproapele nostru? Nu am mințit? Nu am rănit prin cuvinte, prin nepăsare sau tăcere? Nu am luat vreodată ceea ce nu ne aparținea ori nu am poftit ceea ce era al altuia? Oare L-am iubit întotdeauna pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea noastră? Oare am păstrat neîntinată curăția trupului și a inimii, făcând din ele temple ale Duhului Sfânt?

Aceste întrebări nu sunt rostite pentru a ne cufunda în deznădejde, ci pentru a ne conduce spre pocăință. Ele deschid calea unei întâlniri adevărate cu Hristos, Care nu caută decât inima smerită și doritoare de Dumnezeu, gata să primească lumina harului și să pășească, cu nădejde, pe drumul vieții veșnice.

Evanghelia devine astfel o oglindă a propriei noastre conștiințe, în lumina căreia fiecare este chemat să-și privească viața cu sinceritate și smerenie. Ea ne îndeamnă să coborâm în adâncul sufletului nostru și să cercetăm anii care au trecut, vremea în care nu înțelegeam gravitatea păcatului, frumusețea virtuții sau însemnătatea ascultării de Dumnezeu. În această lumină dumnezeiască, omul încetează să-i mai judece pe ceilalți și începe să-și cerceteze propria inimă, căutând vindecarea pe care numai harul lui Hristos o poate dărui.

Deși împlinise atât de multe rânduieli ale Legii și se străduise să trăiască după voia lui Dumnezeu, tânărului bogat îi lipsea totuși ceva esențial. Respectase poruncile care opresc răul, însă nu ajunsese încă la măsura iubirii care se dăruiește fără calcule și fără aşteptarea răsplatei. Învățase să păstreze ceea ce avea, dar nu deprinsese încă taina de a împărți și altora din darurile primite. Cunoscuse disciplina ascultării, însă nu ajunsese la frumusețea jertfelniciei. Dărnicia și iubirea lucrătoare nu se aflau între preocupările inimii sale.

De aceea, Domnul îi adresează chemarea care avea să descopere adevărata stare a sufletului său: „Dacă voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-Mi.” Cuvintele Mântu­itorului nu reprezintă o condamnare a bogăției în sine și nici o poruncă adresată tuturor de a renunța la orice bun material. Hristos dorește să vindece locul unde inima acestui tânăr rămăsese încă legată de cele pământești. El descoperă lanțul nevăzut care îi ținea sufletul captiv. Averea încetase să mai fie un simplu mijloc și devenise stăpân, iar omul, fără să-și dea seama, ajunsese robul ei.

Această întrebare nu se oprește la tânărul din Evanghelie. Ea ajunge până la fiecare dintre noi. Oare numai el era robul bogăției? Sau fiecare om poartă în sufletul său o legătură ascunsă, o patimă, o slăbiciune ori o alipire care îl împiedică să-L urmeze pe Hristos cu toată libertatea inimii? Unii sunt robi ai averii, alții ai puterii, ai slavei deșarte, ai plăcerilor, ai mândriei sau ai propriilor dorințe și păreri. Orice lucru care ocupă în inima noastră locul ce se cuvine lui Dumnezeu devine, fără să ne dăm seama, un idol care ne răpește pacea și libertatea lăuntrică.

În lumea iudaică, bogăția era privită îndeobște ca un semn văzut al binecuvântării lui Dumnezeu, iar sărăcia ca o dovadă a blestemului sau a părăsirii Sale. Prin cuvântul Său, Hristos răstoarnă înțelegerea limitată a celor din vremea Sa și descoperă adevărata măsură a lucrurilor. Nici bogăția nu garantează mântuirea, nici sărăcia nu o aduce în chip automat. Dumnezeu nu judecă pe om după ceea ce posedă, ci după felul în care își așază inima față de darurile primite. Nu cantitatea bunurilor hotărăște drumul veșnic al omului, ci iubirea cu care le folosește și libertatea cu care știe să se desprindă de ele când Dumnezeu îi cere aceasta.

Săracul nu se mântuiește doar pentru că este sărac, după cum nici bogatul nu se pierde numai pentru că este bogat. Ceea ce cântărește înaintea lui Dumnezeu este inima omului: dacă aceasta rămâne deschisă, smerită și plină de iubire, și bogăția poate deveni prilej de milostenie și binecuvântare, iar sărăcia poate fi purtată cu demnitate și nădejde. Numai o inimă dezlipită de cele trecătoare și unită cu Hristos poate transforma darurile acestei vieți în trepte spre comoara cea nepieritoare a Împărăției cerurilor.

Atât bogatul, cât și săracul se pot mântui sau se pot pierde, nu după măsura bunurilor pe care le au ori nu le au, ci după libertatea sau robia inimii lor în raport cu acestea. Adevărata măsură a vieții nu este dată de ceea ce stă în mâinile omului, ci de ceea ce stăpânește inima lui. Bogăția este o încercare, după cum și sărăcia este, la rândul ei, o cruce și o ispită. Una poate naște mândrie, autosuficiență și iluzia că omul nu mai are nevoie de Dumnezeu; cealaltă poate deschide poarta deznădejdii, a nemulțumirii și invidiei. Numai apropierea de Dumnezeu, lucrarea harului și a rugăciunii, dă fiecărei stări sens, lumină și echilibru, prefăcând încercarea în cale spre sfințenie.

Istoria Bisericii este împodobită cu nenu­mărate chipuri luminoase care au înțeles deplin chemarea adresată tânărului bogat. Între aceștia strălucește marele Antonie, părintele pustnicilor și începutul unei pleiade de sfinți ai pustiei. Ascultând în biserică cuvintele acestei Evan­ghelii, le-a primit ca și cum ar fi fost rostite numai pentru el. Fără ezitare, și-a vândut averea, a împărțit-o săracilor și a ales calea nevoinței, a tăcerii și a rugăciunii, devenind unul dintre cei mai mari părinți ai monahismului și un far călăuzitor pentru nenumărate generații de căutători ai lui Dumnezeu.

Există exemple de oameni foarte bogați care au rămas credincioși Domnului fără a li se cere aceeași lepădare totală de bunurile materiale. Sfânta Scriptură ni-l pune înainte pe Dreptul Avraam, care avea turme, slujitori și multă avere, dar care, înaintea lui Dumnezeu, se socotea cu smerenie „pulbere și cenușă”. Bogăția nu i-a întunecat vederea sufletului și nici nu i-a împietrit inima, pentru că el a rămas un slujitor al credinței și al inimii deschise spre alții. Primitor de străini, îndeosebi.

La fel, Dreptul Iov era printre cei mai bogați oameni ai vremii sale. Totuși, averea nu i-a răpit smerenia și nici nu i-a slăbit credința. Atunci când toate i-au fost luate într-o singură clipă, nu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și nu s-a lepădat de El. A rămas statornic în iubirea și încrederea sa, iar Domnul, văzând credincioșia lui, i-a dăruit, în cele din urmă, mai mult decât avusese înainte.

Hristos Se ridică împotriva robiei pe care bogăția o poate naște în sufletul omului. El nu condamnă bunurile materiale în sine, căci toate pot deveni binecuvântare când sunt folosite cu înțelepciune și iubire. Nu averea este problema, ci inima care nu mai poate trăi fără ea, inima care își mută nădejdea din Dumnezeu în cele trecătoare și transformă darurile primite în idoli ai propriei existențe.

Aceasta este, de fapt, adevărata dramă a tânărului bogat. Nu faptul că avea multe averi îl despărțea de Dumnezeu, ci averile care ajunseseră să-l stăpânească. Ceea ce fusese menit să-i slujească devenise stăpân, iar ceea ce trebuia să fie un mijloc se transformase într-un lanț nevăzut care îi ținea sufletul legat de pământ.

Auzind cuvântul Domnului, tânărul a plecat întristat. Este una dintre cele mai dureroase imagini ale Evangheliei. Nu Hristos l-a întristat, căci El este Izvorul bucuriei, al păcii și al vieții. Adevărul pe care Domnul i l-a descoperit i-a întristat inima lipită de cele pământești. În clipa aceea, tânărul s-a întâlnit cu propria sa neputință, cu legătura ascunsă care îi ținea sufletul captiv și cu lupta pe care încă nu era pregătit să o poarte. În lumina privirii lui Hristos, el a descoperit că adevărata lipsă nu era una materială, ci aceea a unei inimi pe deplin libere, capabile să-L urmeze pe Dumnezeu fără nici o împărțire, cu iubire întreagă și cu încredere desăvârșită.

Ascultând Evanghelia rostită pentru fiecare dintre noi, este posibil să plecăm întristați, asemenea tânărului bogat. Poate că pentru unii nu averea este cea care ocupă locul dintâi în inimă, ci orgoliul, iubirea de sine, dorința nestăvilită de plăceri, setea de a avea tot mai mult, dorința de a domina, de a fi lăudat sau, și mai dureros, tendința de a-l disprețui pe aproapele, pe ceilalți sau chiar întreaga lume de alături...

Fiecare om poartă în adâncul sufletului un lucru pe care îl socotește atât de prețios, încât își imaginează că fără el nu ar mai putea trăi. Tocmai acolo, în acel loc ascuns al inimii, începe adevărata luptă pentru libertatea sufletului.

Evanghelia acestei duminici vorbește despre fiecare dintre noi. Ne privește în adâncul conștiinței și ne adresează întrebări pe care nimeni nu le poate evita: Unde este comoara inimii noastre? Cine stăpânește cu adevărat sufletul nostru? Suntem oameni liberi sau purtăm lanțurile unor robii nevăzute? Și, mai ales, dorim cu adevărat să nu mai fim robi?

În încheierea dialogului, ucenicii, uimiți ­
de exigența chemării dumnezeiești, L-au întrebat pe Mântuitorul: „Cine poate, deci,
să se mântuiască?”. Întrebarea lor este și ­ne­dumerirea noastră, a tuturor celor care ne re­cunoaștem slăbiciunile și neputințele. Răspunsul Domnului este mângâietor. Nu putea exista altă încredințare din partea Celui Care este Însăși Bunătatea și Iubirea desăvârșită: „La oameni aceasta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință.”

Unde omul, sprijinindu-se doar pe propriile puteri, nu reușește să rupă lanțurile unei robii, harul lui Dumnezeu poate reda adevărata libertate; unde voința omenească se împiedică, harul ridică, unde sufletul este rănit, harul vindecă. Acolo unde inima rămâne împărțită între Dumnezeu și lume, între cer și pământ, între iubirea de Hristos și iubirea de sine, Duhul Sfânt poate restabili ordinea adevărată a iubirii, așezându-L pe Dumnezeu în centrul vieții noastre și dăruind fiecărui lucru locul cuvenit.

Dialogul cu acest tânăr special este o chemare la libertatea inimii și la alegerea marilor priorități ale vieții. Ne învață că putem avea bunuri fără ca ele să ne stăpânească, că putem folosi averea fără să devenim robi ai ei și că toate darurile primite de la Dumnezeu trebuie transformate în prilej de milostenie, recunoș­tință și iubire. Mai presus de toate, ne cheamă să iubim oamenii mai mult decât lucrurile și să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât toate cele văzute și nevăzute.

Astfel vom putea descoperi adevărata bogăție, comoara cea nepieritoare pe care nici molia nu o roade, nici rugina nu o mistuie, nici timpul nu o umbrește și nici moartea nu o poate răpi. Aceasta este singura comoară care rămâne pentru veșnicie, averea pe care o poate dobândi orice om, fie că este dregător sau cerșetor, fie că trăiește în belșug sau în lipsuri, dacă dorește ca inima lui să fie unită cu Hristos și viața sa să se împărtășească din lumina Împărăției lui Dumnezeu.

Nu întâmplător, toți marii Părinți ai Bisericii au vorbit despre bogăție și despre felul în care omul trebuie să se raporteze la ea. Este o temă mereu actuală, care nu a frământat doar lumea de astăzi, ci toate veacurile creștinătății. Ea a născut întotdeauna întrebări, dezbateri și chiar polemici. Unii îi vor osândi pe cei care au multe bogății, alții îi vor critica pe cei care îndrăznesc să vorbească despre aceste realități. Vor exista mereu opinii diferite, judecăți pripite și interpretări omenești.

Dar, dincolo de toate disputele și părerile noastre, rămâne un adevăr care nu se schimbă niciodată: Dumnezeu este Cel Care cunoaște adâncul inimii omului. El singur vede ceea ce ochii noștri nu pot vedea, descoperă ceea ce oamenii ascund și cântărește ceea ce nici un om nu poate judeca cu dreptate. El privește nu la ceea ce avem, ci la ceea ce suntem; nu la bogățiile din mâinile noastre, ci la iubirea și libertatea inimii noastre.

Dumnezeu nu încetează să privească omul cu iubire, chiar și atunci când îl cheamă la schimbare. Cunoscând adâncul inimii fiecăruia dintre noi, s-ar putea ca, măcar spre unii dintre noi, să-Și îndrepte aceeași privire plină de dragoste cu care a căutat odinioară către tânărul bogat. O privire care nu osândește, ci cheamă; care nu umilește, ci ridică; care nu rănește, ci vindecă; o privire care așteaptă răspunsul omului și îl îndeamnă să lase cele trecătoare pentru a dobândi comoara cea veșnică.

Aceasta este chemarea pe care Biserica ne-o pune înainte în Duminica a 12-a după Rusalii: să ne cercetăm inima, să redescoperim adevărata libertate și să-L așezăm pe Hristos mai presus de toate. Numai atunci vom înțelege că cea mai mare bogăție a omului nu este ceea ce adună pe pământ, ci iubirea pe care o poartă în suflet și comuniunea cu Hristos, același ieri, astăzi și în veci: „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același.” (Evrei 13, 8).