Exerciţii de contemplaţie: „Frumuseţe străină am văzut…“

Avem rugăciuni atât de frumoase, atât de poetice, încât pot să funcţioneze ca adevărate poeme pentru cine nu este interesat de adevărurile credinţei, ci numai de latura estetică a textelor. Noi ştim că poezia şi teologia se întâlnesc, fără să fie asemenea, fără să avem dreptul să punem vreun semn de egalitate între ele. Este firesc să se întâlnească, de vreme ce ambele se adresează sufletului! Punctul lor de întâlnire este metafora. Toma de Aquino observa cu acuitate că, în poezie, metafora are rol pur estetic, iar în teologie rolul acestei figuri de stil este legat de utilitate, de o anumită retorică, persuasiune. Într-un mod poate neaşteptat, autorul „Sumei teologice“ proclama poezia ca fiind cea mai de jos dintre formele de învăţătură, în timp ce teologia este cea mai înaltă. De aici reiese apartenenţa, cu trup şi suflet, a lui Toma la cauza teologiei. Totuşi, dacă metafora înţelepţeşte în teologie, de ce nu ar avea acelaşi efect şi în poezie? De ce schimbarea contextului ar duce la o transformare a esenţei? Din experienţa personală, pot spune că poezia poate ajuta în situaţii de criză tocmai prin frumuseţea ei, care devine o mărturie că nu e totul pierdut. Metafora îşi păstrează virtuţile, chiar dacă acţionează pe căi ocolite şi, în consecinţă, uşor de ignorat. Teza despre inutilitatea, gratuitatea artei este, în mod evident, falsă. Cea mai bună dovadă e faptul că generaţii după generaţii, oameni de pe diverse meridiane ale globului şi din timpuri foarte diferite s-au încăpăţânat să se ocupe cu arta, cu poezia. De ce ar fi făcut asta, dacă nu le ajuta la nimic?!

Dar să revenim la rugăciune. Mă refer la Rugăciunea către Duhul Sfânt. Când spun: „Frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima…“ şi mă rog Domnului să mă ierte pentru acest păcat al meu, am în suflet rezonanţele celor mai sfâşietoare poeme care s-au scris vreodată. Să analizăm. Frumuseţe înseamnă armonie, echilibru între parte şi întreg, consens cu divinitatea. De obicei, ataşăm frumuseţii categorii exterioare, pur estetice, aşa cum procedăm şi în cazul poeziei. E ceva ce trebuie văzut numai cu ochii. Dar cu cât frumuseţea se înduhovniceşte, cu atât se interiorizează şi nu mai sunt suficienţi ochii fizici, pentru a o vedea. Este ca o apă care la suprafaţă reflectă lumina într-un mod spectaculos, orbitor, dar pe măsură ce coborâm în adâncuri, lumina se filtrează, valurile sunt încărcate de taine, apar specii nemaivăzute de alge şi peşti. Frumuseţea devine surprinzătoare, de necuprins.

Ne întoarcem la rugăciune. „Frumuseţe străină…“! Ce stupoare! Şi câtă suferinţă! Cum poate fi frumuseţea străină? Tot ce am mai bun, tot ce dă sens vieţii mele îmi este străin? Frumuseţea trebuie să aibă ceva familiar în ea, ceva cunoscut, ceva deja inclus într-o promisiune, pentru a putea fi recunoscută. Dacă dau târcoale frumuseţii, este pentru că mă identific cu ea, am nevoie de această oglindă ideală ca de aer, ca de rugăciune. Cum poate să fie frumuseţea străină? Asta înseamnă că fiinţa mea este sfâşiată pe dinăuntru, hăituită, ucisă într-un fel, condamnată să nu stea în preajma frumuseţii. „Frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima…“ Dar nimeni nu îşi răneşte inima cu frumuseţea (ar fi o rană frumoasă!), ci cu nefirescul faptului că tocmai această frumuseţe este străină. Înstrăinarea de frumuseţe este metafora înstrăinării de propriul chip, de propriul ideal.

Evident că rugăciunea se referă la un fapt obişnuit, de viaţă, la întâmplarea unui om, bărbat sau femeie, căruia nu îi este permis orice gen de frumuseţe. Dar frumuseţea, de oriunde ar veni, ne ia prin surprindere, ne copleşeşte, ne somează să o privim, fiind semnul prezenţei eterne a lui Dumnezeu în efemerul clipei. Când pleacă frumuseţea, sufletul nostru rămâne singur, se întristează amarnic. Prin plecarea ei, frumuseţea dezrădăcinează un vis, surpă o speranţă. Plecarea frumuseţii este, pentru mine, un eşec dureros, o capitulare. Fără ea, depun armele.

Dar tot eu trebuie să cer iertare! Pare nedrept. De ce tot eu? Pentru că port vina acestui eşec, pe care numai eu l-am făcut posibil, uitându-mă cum trece frumuseţea şi permiţându-i să mă rănească.