Exerciţii de contemplaţie: Şarpele şi avatarii lui

Sunt cunoscute tendinţele oamenilor de a atribui diverse epitete semenilor. Acestea pot fi, în funcţie de circumstanţe, „de bine“ sau „de rău“, constructive şi nu prea. Când se doresc mai concludente, calificativele pot fi luate din lumea plantelor sau a animalelor. Un îndrăgostit îi va spune prietenei lui: „Eşti graţioasă ca o trestie“ sau „Chipul tău e suav ca petalele florilor“. Un om supărat că vecinul i-a încălcat proprietatea va spune: „E un măgar“, „e încăpăţânat ca un catâr“! Pe măsură ce supărarea creşte, se aleg ca reper „moral“ animale tot mai voluminoase şi mai murdare. Dar în cazul animalelor este vorba de o murdărie fizică, naturală pentru un dobitoc, iar în cazul omului ideea de murdărie este transferată în plan etic, caracterologic. Este o mutaţie perfidă a unor atribute dintr-un plan în altul. Din acest motiv, instituţiile care se ocupă cu protecţia animalelor ar avea motive să protesteze, întrucât drepturile patrupedelor sunt în mod evident ignorate! Profitându-se de faptul că ele nu pot vorbi, nu îşi pot face cunoscute gândurile şi sentimentele, oamenii le atribuie cele mai josnice intenţii, care în realitate nu pot fi concepute decât de mintea unui om. Animalul este astfel degradat şi înjosit. Într-una din zilele trecute, auzind o discuţie total neacademică în preajma mea şi observând că se vehiculează în mod abuziv numele unor animale (fapt curat-murdar!), m-am gândit că fiinţele pomenite fără voia lor ar trebui repuse în drepturi. Ar trebui să lupte cineva pentru demnitatea lor mereu terfelită în astfel de ocazii.

Dar există şi un necuvântător a cărui nevinovăţie nu va putea fi niciodată dovedită: şarpele. Cine poate să mai aibă încredere în şarpe? Cine i-ar lua apărarea? Nimeni. Simbol al vicleniei, complotului, tăcerii vinovate şi, în plus, al dispariţiei alunecoase de la locul faptei, al eschivei din faţa responsabilităţii, şarpele va fi mereu vinovat. Nimănui nu i-ar trece prin minte să îl repună în drepturi, să militeze pentru demnitatea lui.

În primul rând pentru că el nu a avut niciodată dreptate. Şi nici demnitate. Menţinându-se într-o aparentă somnolenţă, şarpele a fost dintotdeauna un târâtor, un interesat, un înşelător. Dacă în plan cultural este maestrul amăgirii, al seducţiei vinovate, în plan religios el este ispita însăşi! M-am întrebat deseori de ce, din triunghiul edenic şarpe - Eva - Adam, cea mai ponosită a ieşit Eva. Tot răul pleacă de la ispititorul şarpe, după care vinovăţia este frăţeşte împărţită: aşa cum Eva s-a lăsat ispitită de şarpe, Adam s-a lăsat ispitit de Eva. Dacă Adam ar fi fost mai puternic decât consoarta lui, toată vraja şarpelui ar fi fost spulberată, iar confuzia Evei ar fi rămas fără ecou. Dar cercul iniţiat de şarpe este închis de Adam. A fost o reacţie în lanţ. Din această experienţă tragică a umanităţii se vede că puterea ispititorului nu trebuie niciodată ignorată sau subapreciată. Răul pornit de pe limba ascuţită a şarpelui a ucis, măcar pentru un timp, inocenţa şi fericirea oamenilor.

Orice amăgire este într-un fel diabolică pentru că părintele ei este şarpele. Ne-am obişnuit prea mult cu această idee, dar trebuie să înţelegem că amăgirea a fisurat chiar şi grădina raiului! Orice grădină, indiferent că ne raportăm la literatură, filosofie sau artă, reprezintă un spaţiu excepţional, inaccesibil nepoftiţilor, paradoxal pentru că împacă două valori aparent contrare: frumuseţea şi invulnerabilitatea. Dar şarpele speculează doar prima calitate şi o anulează pe a doua. El e capabil să răstoarne valorile, blocând mersul lumii, măcar pentru o vreme, cu puterea vicleniei lui. Mircea Eliade are un roman cu un asemenea titlu, „Şarpele“, în care tratează mitul şarpelui care şi-a pierdut mireasa. Personajul feminin este un fel de Evă răzvrătită, care reuşeşte să se smulgă din vraja amăgitorului.

Ca simbol al timpului nesfârşit, alchimiştii medievali fac din el emblemă a materiei în continuă transformare. Reptila ondulatorie îşi leapădă pieile şi îşi înghite coada (cel puţin metaforic), ceea ce o denunţă ca fiind personajul capabil să se autotransforme. În popor se vorbeşte de şarpele casei, ca simbol al norocului, ceea ce arată dorinţa omului de a transfigura realitatea, învestindu-l, în sfârşit, până şi pe şarpe cu oarece puteri benefice. Dacă vrea să le folosească!