Experiența în viața duhovnicească

Părinții deșertului renunță la lume pentru a se arunca, în pustie, în brațele lui Dumnezeu, care le poartă de grijă. O asemenea mișcare scandaloasă, nebunească, pare excesivă. Totuși, asceții egipteni și, mai cu seamă, avva Pimen sunt oameni ai discernământului și ai moderației:
„Avva Iosif l-a întrebat pe avva Pimen cum trebuie să postim. Avva Pimen îi zice: «Eu țin ca fratele care mănâncă în fiecare zi, să mănânce puțin și să nu se sature». Avva Iosif îl întreabă: «Dar tu, avva, când erai tânăr, nu posteai câte două zile la rând?». Bătrânul zice: «Ba chiar și trei, patru și câte o săptămână. Părinții, ca niște puternici, au cercetat toate aceste lucruri și au văzut că este mai bine să mâncăm în fiecare zi câte puțin. Și ne-au transmis nouă calea împărătească, fiindcă este ușoară»”.

Povestirea aceasta are două idei esențiale. Prima dintre ele este despre asceza moderată și lipsită de exagerări. Crești­nismul implică angajamentul întregii vieți, este o cursă lungă, care se termină abia la mormânt. De aceea nu sunt eficiente exploziile scurte, care, deși născute din râvnă, nu pot fi menținute multă vreme. Și apoi excesele au partea lor de mândrie. Câtă vreme mănânci puțin, zilnic, cu măsură, este mult mai greu să te simți superior celorlalți. Dacă, dimpotrivă, faci cine știe ce performanțe ascetice, chiar dacă ele sunt susținute de har, mai ales la începutul vieții duhov­nicești, riști să îți periclitezi sufletul. Avântul inițial este cât se poate de firesc. Dar pe lângă râvnă este necesară experiența.

Dincolo de sfatul practic cu privire la post, apoftegma vor­bește despre importanța pe care o are experiența, un tezaur valoros, care se transmite din generație în generație. Până la urmă și Patericul egiptean este tot o formă de tezaurizare a trăirilor, acțiunilor, nevoințelor și cuvintelor monahilor. Cu alte cuvinte, a experienței din deșert.

Chiar dacă experiența se moștenește de la cei de dinainte, ea nu poate fi asumată cu mare ușurință. Mai degrabă ea slujește ca un ghid: cel puțin să îți arate calea pe care te poți întoarce după fiecare eșec. În felul acesta, prin propria experiență îți asumi experiența Bisericii, dar, în același timp, o confirmi și o îmbogățești. Gheron Iosif Isihastul se ruga pentru ca ucenicii lui să dobândească experiență, întrucât aceasta îți aduce stabilitate oricât de fluctuant ar fi contextul în care te găsești.

În cazul postului, lucrurile stau la fel, creștinii din gene­rațiile anterioare au încercat numeroase forme de asceză. De fiecare dată s-a ajuns în același punct: e preferabilă calea mai ușoară, care poate fi susținută pe termen lung, până la moarte, în detrimentul combustiilor scurte și intense care se sfârșesc prin renunțare.