Fără trudă nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu

Într-un interviu, părintele Zaharia Zaharou de la Essex era întrebat de ce experienţa duhovnicească se dobândeşte doar cu mare efort şi suferinţă. Răspunsul a fost surprinzător: „Dumnezeu Însuşi şi-a arătat dragostea pentru noi prin pătimirea Fiului Său. Prin jertfa Fiului Său şi-a arătat dragostea până la sfârşit, după cum este scris în Scriptură. Şi nouă ne este dată cinstea, dacă suntem cu adevărat aleşi de Dumnezeu, să ne arătăm dragostea şi recunoştinţa faţă de El prin suferinţă“.

Viziunea părintelui Zaharia Zaharou este adânc înrădăcinată în tradiţia Părinţilor pustiei. Avva Ilie, în Patericul egiptean, zicea: „E nevoie de multă trudă. Fără trudă nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu, pentru că El S-a răstignit pentru noi“. Părintele Zaharia Zaharou vine cu o perspectivă nouă asupra suferinţei, care se construieşte pe baza experienţei neîntrerupte a Bisericii. Fie că-i zicem trudă, fie că le zicem greutăţi sau vorbim despre suferinţă, la mijloc se găseşte aceeaşi întâlnire cu durerea, frica, neputinţa, imposibil de ocolit în viaţa unui om. Suferinţa ne însoţeşte de la naştere şi până la moarte. Adesea este greu de primit şi dificil de purtat. Şi totuşi, experienţa unanimă a Părinţilor descoperă în suferinţă altceva. În miezul ei Părinţii găsesc o energie potenţială care să ne apropie de Dumnezeu şi prin care să ne arătăm recunoştinţa şi dragostea faţă de El. Hristos Domnul a suferit Cel dintâi pentru a ne arăta dragostea Sa şi în acelaşi timp calea către El. Tot părintele Zaharia Zaharou spune că „suferinţa în viaţa creştinului este semnul alegerii sale de către Dumnezeu şi nu un blestem“. Suferinţa nu este totdeauna o pedeapsă pentru păcate, ci poate fi prilej pentru o foarte înaltă virtute. „Dacă oamenii Îl binecuvântează pe Dumnezeu în suferinţă, aceasta este cea mai mare virtute pe care o poate avea cineva în această viaţă“.  

Încă o dată logica vieţii duhovniceşti este în răspăr cu logica lumii şi a comodităţii. Suferinţa Dumnezeului întrupat pentru noi este urmarea directă a dragostei. Iubirea este energia care transfigurează şi dă sens suferinţei. Dragostea arătată de Hristos prin pătimire este modelul definitiv al iubirii pentru orice creştin. Aşadar, răbdând suferinţa fără a împuţina dragostea te arăţi un vrednic următor al lui Dumnezeului pătimitor. Domnul ne cinsteşte, făcându-ne asemenea Lui în toate, trecându-ne prin suferinţa care ne străpunge inima, pentru ca în cele din urmă să ucidă păcatul.

Cu toate acestea, un creştin nu caută suferinţa. Viaţa duhovnicească nu este o morbidă serie de chinuri autoimpuse. Suferinţa vine, nu se poate ocoli întâlnirea cu ea în această viaţă, ţine de condiţia umanităţii căzute. Nu trebuie căutată, ba mai mult, a-ţi provoca suferinţă este un păcat şi o formă de batjocorire a lui Dumnezeu Creatorul. Viziunea creştină doar transfigurează suferinţa inevitabilă pelerinajului nostru pământesc spre veşnicie. Paul Claudel, celebrul poet catolic francez, spunea că „Hristos nu a venit să elimine suferinţa, nu a venit nici măcar să îi dea un sens. Hristos a venit să umple suferinţa de prezenţa Lui“. Suferinţa imposibil de ocolit devine loc privilegiat al întâlnirii cu Hristos Cel răstignit din dragoste pentru noi, pe care „fără trudă nimeni nu-L poate avea“.