Fericiţi cei milostivi

Să ne temem de cinici şi de darurile lor! Soluţia voluntariatului, convenabilă cinicilor contemporani, adică oamenilor care se bizuie pe ei înşişi mai mult decât este cazul, zdruncină credibilitatea asistenţei sociale. În contextul în care asistenţa socială contemporană cunoaşte o profundă fundamentare secularizată, bazată pe un umanism antropocentric şi autosuficient, soluţia practică o reprezintă inculturarea virtuţii milei creştine în puterea de a face binele, iar nu tendinţa socială generală de a se pune un cât mai mare accent pe activităţile de voluntariat.

Această stare de confuzie din domeniul asistenţei sociale este amplificată în special de tendinţa contemporană de a pune accentul exclusiv pe dreptate, fiind înţeleasă drept suma virtuţilor, aşa cum sugera Aristotel în Etica Nicomahică. Din acest punct de vedere, putem spune că asistăm practic la un regres al justiţiei sociale care tot urmărind să realizeze o „societate pentru toţi“ a ajuns în situaţia paradoxală de a susţine aşa-zisul „drept la păcat“.

Sfânta Scriptură, aşa cum demonstrează regele David al cărui exemplu a fost urmat în spaţiul sociocultural şi religios bizantin, pledează pentru o justiţie socială care, prin practicarea virtuţii milosteniei, stabileşte un modus vivendi sau, mai exact, o convieţuire paşnică a oamenilor între ei şi împreună cu Dumnezeu. Astfel, din Sfânta Scriptură desprindem două concluzii:

1. Dreptatea este întotdeauna doar de partea celui mai milostiv (Pildele lui Solomon 12,10 şi 29,7) pentru că omul, oricât de drept s-ar considera, nu este totuşi infailibil;

2. Sufletul celui căruia îi lipseşte milostenia este torturat de cele mai malefice gânduri pe care diavolul i le poate sădi în minte.

Această perspectivă inedită a Sfintei Scripturi asupra justiţiei sociale a transformat această carte de căpătâi a oricărui creştin într-o formă de rezistenţă a dreptei credinţe în Evul Mediu. Intenţia vădită a împăraţilor bizantini de a face cât mai relevantă virtutea milosteniei a fost preluată ulterior şi de domnitorii români, putându-se spune că principala caracteristică a Bizanţului creştin românesc o reprezintă milostenia.

Dacă arhetipul împăratului bizantin prin excelenţă l-a reprezentat Sfântul Împărat Constantin cel Mare, arhetipul românesc al domnitorului pământean este Sfântul Neagoe Basarab, al cărui exemplu de viaţă a căutat să-l urmeze şi Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu. Ce au în comun, şi unul, şi altul, dacă nu cinstea acordată milosteniei care merge până la respectul pentru viaţa semenilor. Cunoscând idealul domnitorilor creştini ai vremurilor sale de „a domni fără greşeală“, într-o tipăritură dedicată marelui Voievod Martir Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţării Româneşti (1688-1714), intitulată Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon Înţeleptul, Sfântul Antim Ivireanul subliniază următoarea concluzie: „Dobândeşte, aşadar, obiceiul să faci milostenie, ca şi tu să dobândeşti mila lui Dumnezeu“.

Dacă toţi marii domnitori români - care au reuşit să realizeze o adevărată sinteză între arhetipul bizantin şi specificul românesc - au fost conştienţi că milostenia reprezintă un adevărat program social, de ce s-ar lăsa mai prejos urmaşii lor?