Gândirea pe termen scurt

De câteva săptămâni, mai multe personalităţi din domeniul economico-financiar atrag atenţia că faimoasa criză e departe de a se sfârşi, şi nu la noi în ţară, unde de-abia îşi face apariţia pe deplin, ci acolo unde până de curând se credea că sfârşitul ei este aproape, în ţările occidentale. Se pare că, încurajate de o serie de evoluţii pozitive ale pieţelor financiare, majoritatea guvernelor occidentale se pregătesc să declare sfârşitul crizei, pentru a putea să revină la tipul de politici economice care a declanşat criza. Numai că una este economia reală, alta este situaţia pieţelor financiare, care şi aşa au fost manipulate prin pachetele substanţiale de măsuri de salvare pe care le-au adoptat guvernele. Cu tot opti-mismul afişat de unii sau de alţii, situaţia nu se poate îndrepta doar prin azvârlirea unor bani pe piaţă şi cumpărarea datoriilor nocive ale băncilor pentru a debloca o piaţă a creditului îngheţată de incertitudine.

De fapt, toate declaraţiile privitoare la schimbarea sistemului şi a comportamentului marilor jucători, bănci şi guverne deopotrivă, s-au dovedit a fi doar retorică. Prea puţine schimbări substanţiale s-au operat asupra procedurile şi politicilor. Mai degrabă, toată lumea a încercat să facă în aşa fel, încât să iasă basma curată pe termen scurt, ca, odată depăşit impasul, să-şi poată relua liniştiţi îndeletnicirile obişnuite, guvernele să mituiască populaţia, iar băncile să recupereze mita. Sistemul s-a gripat în momentul în care băncile au exagerat cu produsele lor financiare destinate să ia ochii investitorilor şi, la cel mai mic semn de slăbiciune, nu au mai reuşit să facă rost de fonduri în mod voluntar; atunci a intervenit guvernul, care a deblocat sumele importante de bani din bugetele strânse prin impozite, deci ne-voluntar, de la populaţie. Morala poveştii este mereu aceeaşi: turcul, adică populaţia, plăteşte. Numai că, acum când, aparent, furtuna s-a liniştit, ciclul ameninţă să se reia, băncile au nevoie de bani în continuare, guvernele nu mai au de unde să îi dea, pentru că şi bugetele au limite, deci e nevoie de alte produse care să ia ochii unora dispuşi să dea banii pentru promisiuni viitoare. E inevitabil acest proces şi este preţul pe care toţi îl plătim pentru progresul accelerat pe care îl experimentăm de câteva sute de ani.

De fiecare dată când procesul s-a accelerat prea tare şi au apărut crizele, guvernele au decis că trebuie să ia măsuri de ţinere sub control a procesului prin diferite pârghii, economice, financiare, politice, de fiecare dată însă au trebuit să cedeze să relaxeze constrângerile pentru că altfel riscau să piardă cursa contra cronometru cu creşterea nevoilor propriei populaţii.

Omul modern vrea să trăiască bine şi asta cât mai repede. Pe vremuri, cei care gândeau aşa aveau puţine şanse să şi realizeze acest lucru, de obicei singurul lucru care putea să îţi dea rapid lucrurile pe care le vroiai era jaful. Societatea s-a schimbat şi jaful nu mai e permis pe scară largă, dar a apărut o altă soluţie, împrumutul cu dobândă. Cei care nu îşi pot permite comportamentul prădător au la dispoziţie această soluţie. Dar această soluţie are dezavantajul că va creşte mereu costurile vieţii. Ai acum, dar trebuie să plăteşti un timp îndelungat după aceea. Cât timp e vorba de o sumă mică e în regulă, dar dacă suma creşte, şi e inevitabil să crească pentru că nevoile se diversifică, atunci e din ce în ce mai greu de plătit, omul se revoltă, pune în pericol statul, guvernul intervine şi, dacă nu îl poate reprima, atunci trebuie să îl mituiască. Şi îl mituieşte cu ajutoare sociale, diverse subvenţii, scutiri de taxe, care, paradoxal, tot mită sunt, unii plătesc, alţii nu. Îl mituieşte până când nu mai poate şi trebuie să ridice taxele, adică să ia din nou bani, tot de la populaţie.

Practic, oricum am încerca să ieşim din acest cerc vicios nu vom reuşi, iar toată lumea este conştientă de asta, de aceea aşteaptă să se potolească apele, ca să reia acelaşi joc de-a reglementarea şi liberalizarea, care face ca societatea noastră să „prospere“. Tragedia este că acest lucru e posibil pentru că noi gândim doar pe termen scurt şi suntem dispuşi să ne sacrificăm libertatea viitoare pentru bunăstarea actuală. Dacă acest lucru ar fi doar o atitudine economică, istorică sau politică, lucrurile nu ar fi tragice, tragic este că în spatele acestor presupuse raţiuni stă, de fapt, o atitudine teologică. Una care Îl neagă pe Dumnezeu şi veşnicia şi reduce viaţa veşnică la un simplu mit, şi adevărul la cotaţiile bursiere.