Începând din secolul al 19-lea occidentalii au manifestat un interes crescând pentru religiile orientale, între care hinduismul a fost preferat de cei mai mulți căutători de adevăruri spirituale „ascunse”. Ce au aflat, la modul concret, este greu de precizat – gândindu-ne la gradul de satisfacție și de așteptare a curiozității inițiale. Însă hinduismul, care reprezintă un mozaic de credințe stratificate în timp și spațiu, de culte și chiar religii amalgamate pe subcontinentul indian, a fost, de departe, vedeta acestor căutări. Dar oare ce nu găseau acești neliniștiți metafizic în cadrul creștinismului, așa încât să ia calea „exilului” duhovnicesc și să intre sub pulpana primului guru ieșit în cale în... Punjab?
Mai întâi de orice, hinduismul este cel mai tolerant sistem religios. Aproape oricine își poate găsi un locșor în cadrul acestui vast și neomogen sistem de credințe și ritualuri. Stratificările „dogmatice” deseori contradictorii, psihotehnicile yoga (cuvântul yoga vine de la yug, care înseamnă a pune împreună), conceptele și speculațiile doctrinare, modul extraordinar de ramificat și diversificat de „închinare”, reprezentarea zeilor și a divinității Absolute (un mister încă neelucidat teoretic, însă experiat cu multă vigoare), dorința de eliberare din iluzia lumii (maya) și mântuirii (mokșa), poetica misticii speculative din Upanișade – toate acestea generează un orizont luxuriant și polimorf al regăsirii eului pierdut. Sau, cel puțin, așa pare...
Însă debranșarea de lume (sunt zeci de milioane de iluminați rătăcitori în toată India, așa-numiții sannyasin, care nu zăbovesc mai mult de o noapte într-un sat sau cinci într-un oraș, care mănâncă numai ceea ce primesc de pomană și doar strictul necesar etc.), închiderea în sistemul multi-milenar de caste (sunt 4 caste, din care nu poți ieși pe durata vieții, decât prin decădere din „treaptă”), condiția femeii care era și încă este deplorabilă (de-abia în secolul al 19-lea s-a interzis prin lege incinerarea văduvei vii alături de soțul decedat), acestea și multe altele te fac să te gândești mai bine dacă oferta socio-religioasă a Indiei este una pe potrivă. Iar răspunsul vine mult mai simplu când citești aceste rânduri: „Acest trup generat prin împreunare, crescut în peșteră (trupul mamei) și ieșit pe poarta urinei, este o îngrămădire de oase unse pe deasupra cu carne, înconjurată de piele, cu fecale, urină, flegmă, măduvă, grăsime și slănină și umplut cu multe boli ca o trezorerie cu comori” (Maitrāyaṇīya-Upanișad, III, 4).
Ce diferență enormă, trebuie să admitem!, între „grăuntele de grâu” (Ioan 12, 24) care este îngropat cuviincios pentru a aduce roadă multă la Înviere și viziunea înțelepților păgâni indieni asupra devenirii actuale, dar și a destinului postum al omului – trup și suflet. Trupul, templu al Duhului Sfânt, candelă a învierii, alcătuit din voința dumnezeiască, însușit fără rest chiar de Dumnezeu-Fiul este privit pe Gange ca un focar de infecție, boli și dezordine impură. Nimic demn, nimic regal, nimic divin în acest high-tech psiho-somatic plănuit de Dumnezeu să treacă prin moarte, recompunându-se și sublimându-se mai apoi în lumina Învierii. Nimic emoționant în a vedea cum duhul venit de la Dumnezeu (sufletul, adică) locuiește trupul, cum îl animă în fiecare cotlon, în fiecare ungher. Lasă că Mircea Vulcănescu a mers mai departe și a făcut diferențele între trup și corp (vezi Către ființa spiritualității românești – Dimensiunea românească a existenției, vol 3, p. 156), arătând că trupul se referă atât la chip, cât și la formă, pe când corpul este „un suport relativ fix de însușiri și de acțiune”.
Dar deja astfel de distincții ultrafine pe palier semantic și teologic nu-și au rostul aici, ci ajunge să spunem doar că singur creștinismul privește omul în integralitatea lui – materie/suflare – ca proiect dumnezeiesc. Și asta ar trebui să ne fie de ajuns, însă... tot Dumnezeu i-a dat omului mintea iscoditoare – uriașul, neprețuitul, periculosul dar făcut în vremuri imemoriale. Cu acest instrument de sfredelire a realității omul caută continuu ceva să-l mulțumească. Iar dacă acel ceva are forma crucii sau a unui lotus pe care mintea lui se poate odihni de greul pământului, asta nu mai ține nici de proiectul inițial (care a fost bun), ci de libertatea de a alege care a venit deodată cu mintea scormonitoare... Acum realizăm câtă încredere a avut, de fapt, Dumnezeu în noi?
Ne-am obișnuit cu comemorările din fiecare an ale Bisericii noastre ortodoxe, care marchează atât momente istorice, cât și liturgice, dogmatice sau spirituale, încercând să trezească conștiința credincioșilor spre o viață activă și unitară din perspectiva mesajului pe care îl transmite.
Vreme de peste trei ani, Mântuitorul Hristos le-a vorbit Sfinților Săi Ucenici și Apostoli despre tainele Împărăției lui Dumnezeu. Fiind oameni cu măsuri și înțelegeri diferite, la început nu au pătruns sensurile adânci ale învățăturilor dumnezeiești, dar, când Duhul Sfânt s-a revărsat peste ei, mintea li s-a deschis, inima le-a fost luminată și au înțeles toate...
Suntem în timpul Postului Mare când în cursul săptămânii (de luni până vineri) se oficiază în biserici Liturghia Darurilor înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie Dialogul, autorul ei, pe care-l
Duhovnicia părinților deșertului și, în general, spiritualitatea ortodoxă se întemeiază pe ucenicie, pe trecerea învățăturii și a experienței de la o generație la alta, în mod direct. Dar, tocmai pe
.jpg)
Duminica a 2-a din post (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12 În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de
Umanismul, așa cum ni‑l prezintă istoria ultimelor secole, a pus în centrul atenției omul, uitând de raportarea lui la Creator. Însă „emanciparea” realizată nu a condus la împlinirea omului, la fericirea
Fraților, prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceața cea trecătoare a
Sfântul Benedict, al cărui nume înseamnă binecuvântat, era din cetatea Nursia, Italia, nu departe de Roma. S-a născut în anul 480 din părinţi dreptcredincioşi, cu bună stare. Fiind
Sfântul Grigorie Palama, Capitole despre rugăciune și curăția inimii, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 416-417 „(...) De aceea, cel care prin purtarea de grijă în vremea
Anul 1925 este foarte important pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru că Biserica noastră a fost ridicată la rang de Patriarhie. În acest an s-a desfăşurat un amplu proces de înfiinţare a Patriarhiei Române, ce s-a bucurat de spaţii ample în presa vremii.
În ultimii șase ani, la Casa Muzeu „Alexei Mateevici” din Căinari, în luna martie, împreună cu preoții din Protopopiatul Căușeni, cu preotul Valentin Baltaga din Parohia „Sfinții Arhangheli” și autoritățile din acest oraș, dar și cu mulțime de tineri, elevi și lucrători în domeniul culturii din raionul Căușeni, am oficiat slujba Parastasului și am participat la activitățile culturale dedicate preotului Alexei Mateevici (1888-1917), unul dintre poeții înzestrați cu mult har și talent, care ne-a lăsat cea mai frumoasă poezie dedicată limbii: „Limba noastră”.
Unii călugări din mănăstirile athonite, numiţi şi isihaşti, au ajuns să vadă lumina necreată a lui Dumnezeu. Dar adversarii lor respingeau posibilitatea vederii lui Dumnezeu de către om, negau distincţia dintre fiinţă şi energii în Dumnezeu, excluzând orice posibilitate de comuniune reală a omului cu Dumnezeu. Cel care a luat iniţiativa de a le răspunde acestora a fost Sfântul Grigorie Palama, care a vorbit despre posibilitatea cunoaşterii şi a unirii cu Dumnezeu, afirmând că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare care să nu se manifeste în afară prin energii. Sfântul, pentru care isihasmul devenise un mod de viaţă, a răspuns că isihaştii nu văd Fiinţa lui Dumnezeu, ci energiile necreate care se revarsă din Fiinţa Lui.
În 28 februarie 2025 se împlinesc 240 de ani de la moartea martirică a lui Horea și a lui Cloșca, din anul 1785, la Alba-Iulia. Crișan murise deja în închisoare, în 13 februarie. Deși în raportul comisiei de anchetă se menționează că acesta s-a sinucis, există mai multe argumente care aruncă îndoiala asupra acestui lucru.
Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii, unul foarte profund, dens și uneori greu de asimilat. Temele abordate de el, cum sunt distincția dintre ființă și lucrările nezidite în Dumnezeu, distincția dintre teologie și vederea lui Dumnezeu în lumină, sunt adânci, greu de expus în cuvinte. Nici exprimarea lui nu este simplă, pe alocuri chiar aticizată și, mai mult, deși se folosește destul de des de metoda argumentației de tip aristotelian, documentaţia lui este laborioasă, nu ușor de urmărit, parcă vrând cu tot dinadinsul să-i invite pe detractorii lui să-i recitească paragrafele! Deci, da, Grigorie Palama este un teolog greu de descifrat și trebuie să recunoaștem și greu de digerat, nu numai de frații noștri de alte confesiuni, dar uneori și de noi. Bunăoară, citindu-l pe Varlaam, Achindin și mai ales pe Grigoras sau Dexios, s-ar putea să ni se pară la început mai clari, mai logici, mai digerabili! Totuși, dincolo de aceste dificultăți, Grigorie Palama este teologul luminii nezidite al lui Dumnezeu, teologul care ne arată cum să urcăm muntele Taborului pentru a-L întâlni acolo pe Hristos, izvorul luminii. Învățătura lui este despre viață, viața în Hristos.
