În librării: „O altă Cântarea Cântărilor“

Recent a apărut la editura Reîntregirea, Alba Iulia, volumul „Dar de nuntă“, semnat Monica Patriche şi prefaţat de Costion Nicolescu.

Poezia Monicăi Patriche exploatează potenţialul unei feminităţi care îşi află chipul în atingere cu erosul Cuvântului, pe care la rându-i, îl oferă contemplării. Taina Nunţii este tocmai darul naşterii şi renaşterii unui cuvânt făcut trup ce deslimitează hotarul comunicării şi capătă o condiţie comuniantă: „N-aş vrea ca trupul poemului să fie zid între noi“ („Cuvântul autorului“).

Rostirea se înfăşoară într-o aură de simplitate, acea simplitate în care pulsează întregul viu, nedisecat: „Doamne, între noi totul să fie/ simplu, limpede, neprefăcut“ („Primeşte cântecul“). Dramatismul vieţii e sublimat prin germinarea cuvântului pus în abis: „Ai stat în mormânt şi nimeni nu-Ţi cânta acolo. Din inima ta a încolţit versul acesta“ („Primeşte cântecul“). Atinsă de seva învierii, existenţa devine pregnantă, crucea se umple de seva care transmite viaţă: „Nu mai duc în spate o cruce grea,/ ci un copac înflorit“ („Înflorirea crucii“). Relaţia dintre mamă şi fiu este însăşi taina existenţei create sub semnul dublei întrupări, a lui Dumnezeu în lume şi a lumii în Dumnezeu: „Lumina îi înveleşte pe amândoi în taină,/ Maică şi Fiu,/ încât nu mai ştii cine a născut pe cine“ („Naşterea“).

Taina naşterii reciproce

Pasajul peste abisul dintre creaţie şi dumnezeire este închipuit fericit de respiraţia gestantă a Mamei în care odihneşte Duhul Sfânt, Cel de la care se naşte, în trup Cuvântul şi care prin excelenţă, ne călăuzeşte dincolo de limitele noastre: „În noapte, aud doar respiraţia ta, ca pe o cale de la apus la răsărit, când nici o altă cale nu mai e“ („Către Maica Domnului“). Taina nunţii e taina naşterii reciproce, în care bărbatul şi femeia îşi descoperă chipul iconic de Fiu şi Maică. Frumuseţea este urmată prin păşirea fără ezitare, neclătinată, peste o cale subţire ca un tăiş de sabie: „Frumuseţea Mirelui aşa e:/ Nu te apleci nici într-o parte, nici în alta/ În tăcere sau în cuvânt, în viaţă sau în moarte“ („Frumuseţea Mirelui“). Condiţia de plecare este una copleşită de web-ul fiinţării spre moarte, păienjeniş tăiat de fulgerul descoperirii: „Când mi-a arătat Mirele frumuseţea Lui/ nu eram nici pe Tabor,/nici pe muntele Fericirilor./ Eram prinsă în plasa de păianjen,/ Era noapte/ Şi a nins până dimineaţa“ („Frumuseţea Mirelui“). Pocăinţa sau întoarcerea inimii spre primirea darului dumnezeiesc este o trecere spre simţirea prezenţei Mirelui „de cealaltă parte a lacrimilor“ („De cealaltă parte a lacrimilor“), într-o proximitate a bucuriei duhului. În atingere cu harul dumnezeiesc, conştiinţa omenească primeşte cu toată fragilitatea şi schimbabilitatea ei trăsăturile înveşnicirii în lumina divină: „Într-un luminiş stă căprioara/ cu picioare subţiri şi de lumină.// Haitele de lupi privesc/ şi li se pare că văd în amintire/ picioarele ei alergând;/ Şi strigă căprioara pe nume:/ nu eşti tu aceea care alergai,/ nu eşti tu cea care/ nu eşti tu...// Dar căprioara/ cu picioarele subţiri şi de lumină/ stă acolo, din veşnicie nemişcată“ („Luminândă“).

Este foarte interesant modul în care poeta reuşeşte să descrie acest proces al asimilării mistice a cuvântului printr-o chenotică sublimare ce redă fecioria: „Cum cu mâna Lui şterge acest poem,/ Şi foaia de hârtie devine albă:/ O citesc îngerii“ („Auz“). Din această tensiune irumpe paradoxul fericitei predări în mâinile Celui ce a biruit odată cu inima şi tristeţea înrobitoare a morţii: „Sunt o învinsă, deşi lupta nu a avut loc/ şi nici nu va fi./ Sunt învinsă şi plâng de fericire;/ aştept să fiu dusă în carul învingătorilor/ şi purtată pe străzi ca o pradă de război“ („Eu sunt cununa ta“).

Iubirea amplifică dramatismul existenţei

Geometria mişcărilor nupţiale este escaladată cu acea uimire a depăşirii de sine în care trezirea şi somnul extatic se potenţează reciproc: „Cămaşa nopţii o rup/ căci nu mai încap în noapte./ Un braţ gol luna/ îţi sprijină capul când dormi“ („Eu sunt cununa ta“). Noaptea e mediul prin excelenţă mistic, în care uitarea de sine găteşte trezirea vederii de suflet mişcate de harul lui Dumnezeu: „De la noapte învăţ cel mai bine:/ Învăţ să uit totul, să adorm/ Ca să fiu trezită de El“ („Lecţia“). Procesul trezirii simţirilor duhovniceşti presupune, în acelaşi timp, o metamorfoză regresivă, o dezbrăcare de „omul vechi“: „Ştii câte ierni a dezbrăcat sufletul meu/ Până să Te cunoască pe Tine?“ („Virgula“). Sub această atingere, gestul şi gândul capătă consistenţa liturgică a cântului: „Gândurile dorm pe mâinile tale/ Aşa cum doarme cântecul pe clapele pianului“ („Acoperământ liric“). Asumând până la ultimele consecinţe realitatea spre o renaştere nu lipsită de dureri, iubirea amplifică dramatismul existenţei: „O veşnicie voi sta aşa să învăţ/ cum se curăţesc lupii pe dinlăuntru/ când mor în zăpadă, şi urletul lor/ se înmormântează în tăcere“ („Orb, pământul“). Inima devine un mormânt mistic al lumii în care numele Mirelui, Logosul divin, e unica sămânţă: „Eu - fruct cu o singură sămânţă - / numele Tău“ („Livada“). Imaginea învierii surprinde prin puterea ei de acoperire dinamică: „Despre înviere este aşa:/ va veni o pasăre albă şi va acoperi tot cerul“ („Despre înviere“).

Relaţia creştinului cu Dumnezeu este una de nuntă

Percepţia asupra lumii rezistente transfigurării naşte o suferinţă ce nu poate fi purtată decât în amfora unui zâmbet de copil: „O lume întreagă/ e pe moarte, o lume care n-a dat în pârg.// Fructele dragostei au putrezit necoapte/ (…) o lume întreagă a murit într-un zâmbet de copil“ („Naşterea lui Solomon“). Suprinde plăcut jocul perspectivelor şi gesturilor în care poeta aşterne „perspectiva inversă“ a artei sale iconice: „În ţara aceasta care se numeşte mamă/ Copiii sunt traşi în sănii uriaşe“, „Luna e urma sărutului meu/ pe urma unei sănii care te-a urcat la cer“, „Cine îţi turna pe gene stropi de somn/ şi ce mamă ferecai între pleoape/ când închideai ochii?“ („Gânduri de mamă pentru copilul ei“).

Volumul „Dar de nuntă“ ne prezintă o poezie religioasă de calitate, din care nu lipseşte nervul alcătuirilor surprinzătoare, jocul de lumini şi umbre în care erosul şi logosul rostirii se potenţează reciproc.

Costion Nicolescu recomandă volumul spunând: „Trebuie spus că, aşa cum o vede Biserica, relaţia creştinului cu Dumnezeu este cu adevărat, în esenţa şi structura ei, una de nuntă. Biserica este mireasa Domnului, fiecare creştin curat este în sufletul lui mireasă a lui Hristos. Nu cântăm noi în Postul Mare, timp al maximei asceze, cântări precum: Iată, Mirele vine în miezul nopţii... şi Cămara Ta, Mântuitorule...? În principal, Monica Patriche ne vorbeşte despre această relaţie a noastră nupţială cu Mirele-Hristos, despre cea diurnă cu Mireasa-Maică. Şi cum nunţile noastre pământeşti se cuvin a fi după asemănarea Nunţii cereşti“.

„Cartea trezeşte interesul şi respectul, pentru problematică şi pentru forma excelentă, pentru poezia minunată care se regăseşte în fiecare text, pentru valoarea unei atât de ample încercări de a vedea în termeni proprii, în propria oglindă şi a caligrafia în contextul zilelor noastre. E o altă Cântare a Cântărilor.“, aşa cum spune Constanţa Buzea. În cuvintele autoarei, „acest volum se adresează mirilor şi mireselor, cu urarea de a cunoaşte fiecare taina celuilalt şi a trăi în veşnicia dragostei“. O primă lansare va avea loc în cadrul festivalului de literatură „Sensul iubirii“ din Drobeta Turnu-Severin, festival ce va avea loc în perioada 6-8 iulie 2007.