Nu de azi, de ieri, ci deja de câțiva ani, pe baza tehnologiei de recunoaștere facială, softuri specializate și sofisticate încearcă să identifice, în aeroporturi și alte puncte sensibile, persoanele pe care „se vede” că au sentimente de vinovăție, deci pun la cale ceva; s-a pus la punct de asemenea o aplicație care susține că poate „citi” pe fețele elevilor dintr-o clasă dacă sunt sau nu atenți la lecție (mă rog, aici nu cred că era nevoie de vreo aplicație), iar în unele spitale, acești algoritmi încep să fie implementați pentru a determina nivelurile „adevărate” de durere ale pacienților cu afecțiuni cronice și să se decidă astfel dacă au cu adevărat nevoie de medicamente. Această din urmă aplicație pare cam cinică, dar nu asta e prima problemă, ci faptul că toate aceste utilizări ale tehnologiei de vârf se bazează pe un foarte contestabil set de standarde privind felul în care emoțiile și sentimentele se afișează pe fețele noastre.
Primul care a avut această idee a fost nimeni altul decât Charles Darwin, care într-o a treia lucrare a lui, Expresia emoțiilor la om și animale (1872), mai puțin cunoscută decât primele două, care l-au făcut celebru, analizează acest fenomen și ajunge la concluzia că unele emoții sunt comune în rândul multor creaturi vii și că fiecare dintre noi exprimă aceeași stare de spirit prin aceleași mișcări. În plus, el sugerează că există doar șase emoții de bază: furie, frică, surpriză, dezgust, fericire și tristețe.
Ulterior, Paul Ekman, unul dintre greii psihologiei secolului al XX-lea, și-a petrecut mare parte din carieră încercând să formalizeze ideile lui Darwin și să le dea valoare științifică. Pe setul standardizat Darwin-Ekman privind afișarea emoțiilor se bazează aplicațiile descrise mai sus și probabil multe altele. Doar că... nu e așa. Există ocupații care, cu totul, invalidează această teorie. Actorii își construiesc cariera afișând emoții și sentimente care nu sunt reale, ci jucate. Mascarea adevăratelor emoții e literă de lege și la jucătorii de poker, escroci și avocați, iertată fie alăturarea. Și, oricum, nimeni și nimic nu are dreptul să decidă că nu mă doare chiar așa de tare, deci nu e cazul să primesc un analgezic.
Problema evaluării automate a emoțiilor face parte dintr-o temă mult mai generală, care poate fi sintetizată într-o întrebare: Oare chiar trebuie să inventăm și să aplicăm tot ceea ce poate fi inventat? Tehnologia avansează cu pași repezi și nu mai suntem așa departe de „Minunata Lume Nouă”, distopia din 1932 a lui Aldous Huxley, anticipând un viitor în care oamenii sunt programaţi genetic, condiționați social și menținuți docili prin consumul unui drog.
Are cineva controlul frontierei dintre util şi periculos sau imoral? Fără îndoială că majoritatea invenţiilor şi inovaţiilor sunt bine intenţionate, dar se spune că şi Proiectul Manhattan a avut o intenţie pozitivă...
Tehnica medicală și în general medicina au făcut extrem de importante progrese, care trebuie aplaudate, dar nu-i așa că ne-am descurca mai bine dacă în loc de două mâini am avea trei sau patru? Poate că într-un viitor oarecare implantarea unui număr suplimentar de membre și legarea lor funcțională la restul corpului vor deveni posibile: Dar chiar ar fi bine?
Ce se poate face trebuie neapărat legat de ce merită a fi făcut și de ce e moral să facem.
.jpg)
