Intrarea pe fir

Când se încurcau lucrurile, indiferent de natura lor, intra ea pe fir și le descurca. D-asta i se și spunea Descurcăreața, deși mai potrivit ar fi fost Descurcătoarea, pentru că rezolva tot felul de probleme, greu de rezolvat, nu în beneficiul său, ci al tuturor. Imediat ce intra dumneaei pe fir, oamenii din sat respirau ușurați, aveau să iasă curând din necazul ce dăduse, fără voia lor, peste ei.

Într-o vară, s-a năpustit din senin o furtună mare peste sat și-a culcat la pământ câțiva stâlpi de lumină electrică. Cum cei ce-ar fi trebuit să vină să-i ridice întârziau, iar oamenii se vedeau nevoiți să orbecăiască noaptea prin case, toate privirile s-au îndreptat spre femeia care îi scosese din încurcătură de atâtea ori.

Fă ceva să avem lumină din nou! i-au cerut ei. Habar n-aveau că ea și începuse să facă, doar că de data asta nu era tocmai ușor. Trebuia să intre, ca întotdeauna, pe fir, însă acum s-a gândit s-o facă la propriu, și până la urmă a intrat. Chiar pe unul dintre firele prin care venea lumina de la oraș. Să nu fi fost gol pe dinăuntru, i-ar fi fost cu neputință s-o facă. Chiar și așa însă a intrat greu.

Nici un alt om nu ar fi putut să facă asta, deoarece firul respectiv era cât degetul mic de la mână de subțire. Cum să încapă în el un om care e de câteva ori mai gros decât toate degetele de la mâinile lui puse la un loc? Dar ea a încăput, fără ca nimeni din sat să știe. Dintr-odată, casele s-au umplut de lumină, cu toate că stâlpii zăceau mai departe la pământ. Nu s-a aflat nici atunci, nici mai târziu, că era lumina ochilor ei ceea ce venea noaptea în casele lor pe fir.

Ochii femeii ce le descurca pe toate au rămas goi în cele din urmă. Nici despre asta nu s-a știut nimic. Cum nu s-a știut nici ce se întâmplase cu ea de n-a mai apărut pe nicăieri după acea. Orbise. Nu le mai putea fi de nici un folos celor din sat, așa c-a rămas pentru totdeauna acolo pe fir, amestecată cu lumina ce venea în casele oamenilor la fel ca înainte.