Între rostire, respect, demnitate şi modernitate

Există o formă de respect care nu se proclamă, ci se conjugă. Înainte ca o conștiință să se exprime în idei și discursuri, ea se lasă surprinsă în rostire. Între două pronume se poate ascunde o întreagă taină a persoanei, fiindcă limbajul nu este doar locul în care omul își comunică gândurile, ci și locul în care îl așază pe celălalt.

Între „tu” și „dumneavoastră” nu se află doar diferența dintre două formule de adresare, ci dintre două antropologii. Una înțelege că persoana este o taină care se descoperă treptat și că apropierea reprezintă rodul unei comuniuni dobândite, iar cealaltă presupune că orice distanță este un obstacol inutil și că familiaritatea poate fi instituită prin simpla voință a celui care vorbește. Astfel, tutuiala încetează să mai fie expresia unei prietenii și devine pretenția unei intimități care nu i-a fost niciodată dăruită.

Constantin Noica observa că omul nu locu­iește doar într-o limbă, ci într-o rostire, în felul în care ființa se lasă auzită în cuvânt. De aceea, degradarea limbajului nu este niciodată un simplu accident lexical. Atunci când formele de adresare se simplifică până la indistincție, asistăm și la o sărăcire a modului de a înțelege persoana.

În interacțiunile cotidiene, nu rareori întâlnim vânzători, prestatori de servicii, livratori, șoferi de ridesharing sau chiar vecini care, fără nici un preambul relațio­nal, se adresează interlocutorului cu un „tu” abrupt, ca și cum intimitatea ar putea fi decretată unilateral. În numele unei egalități prost înțelese, diferența dintre respect și familiaritate este anulată, considerându-se că orice formă de reverență este o relicvă a unei lumi depășite. Egalitatea întemeiată pe demnitatea comună a oamenilor nu înseamnă indis­tincție, ea nu sus­pendă nevoia formelor, după cum libertatea nu desființează disciplina. Sfinții Părinți transmit cu subtilitate că ordinea exterioară izvorăște din ordinea inimii, iar dis­cernământul privește și deli­ca­tețea raportării la celălalt. A ști cum să vorbești, când să vorbești, când să taci și în ce registru să-l întâmpini pe aproapele constituie exercițiile unei adevărate nevoințe lăuntrice. Există o eleganță a raportării, surprinsă admirabil de expresia franceză juste distance, măsura dintre respect și apropiere, singura care face posibilă apropierea autentică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arăta că răul nu constă numai în alegerea greșită a unui lucru, ci în alterarea tropos-ului, a modului în care omul există și se raportează la lume. Tocmai aici se află rădăcina acestei degradări. Problema nu este pronumele în sine, ci dispoziția lăuntrică din care el izvorăște. Atunci când philautia, iubirea dezordonată de sine, devine criteriul nevăzut al relațiilor, celălalt încetează să mai fie întâmpinat ca persoană și este redus la dimensiunea confortului nostru psihologic. Nu îl mai descoperim, ci doar îl presupunem. Dincolo de convenția socială, respectul este expresia vizibilă a conștiinței că fiecare persoană rămâne un prosopon, o realitate ireductibilă, care nu poate fi confiscată prin graba unei familiarități neîntemeiate.

Pierderea răgazului dintre întâlnire și apropiere arată că mulți au încetat să mai înțeleagă de ce apropierea trebuie câștigată și nu presupusă. Departe de a fi un ornament al societății sau o reminis­cență burgheză, politețea, ca formă intelectuală a smereniei, recunoaș­te că între două persoane există întotdeauna o distanță pe care numai respectul o poate traversa, niciodată graba. Odată cu pierderea acestei înțelegeri, nu se schimbă doar regulile conversației, ci însăși structura sufletească. O societate care nu mai cunoaște răbdarea de a se apropia ajunge, fără să-și dea seama, să confunde lipsa de formă cu naturalețea.

În creștinism, ținta nu este un „dumneavoastră” permanent, ci un „tu” care se naște din iubire. Înaintea lui Dumnezeu nu există străini, ci fii și frați, iar comuniunea desăvârșită nu desființează persoana, ci o împlinește. Tocmai de aceea, adevăratul „tu” nu poate fi revendicat, ci numai dăruit și primit. Uneori la o primă întâlnire, în mod inexplicabil, dar fericit, alteori după un lung parcurs, ca răsplată a încrederii zidite în timp, sau a bunătății încercate. Până să ajungem la acest „tu”, suntem che­mați să învățăm respectul, răbdarea și discernământul, fiindcă iubirea nu bruschează niciodată taina celuilalt, ci o întâmpină cu delicatețe. Numai atunci când apropierea se naște din iubire și nu din comoditate, din dăruire și nu din pretenție, pronumele încetează să mai fie o simplă convenție lingvistică și devine expresia unei comuniuni reale.

Fiecare „tu” ar trebui să fie câș­tigat prin felul în care am știut mai întâi să fim aproapele celuilalt, astfel încât rostirea lui să nu reflecte graba noastră de a ne apropia, ci bunătatea noastră de a-l întâmpina. Numai un asemenea „tu” ajunge să fie, cu adevărat, oglinda iubirii și a bunătății pe care Dumnezeu o lucrează în noi.