Întrebări (pentru un an)

Pentru ce mergând pe ape răstignirea o primim, pentru ce ajunşi departe valurile pătimim; pentru ce Duhul nu are carne, oase şi dulceaţă, pentru ce Moartea cea Mare ne strecoară-n sânge ceaţă; pentru ce privirea tristă neînduplecat ne-arată, pentru ce crucea e prinsă într-o lume prescurtată; pentru ce încrucişaţi stăm în gânduri amânate, pentru ce preanecuraţi înlemnim în semn de carte; pentru ce avem dreptate când doar Unul este Drept, pentru ce fugim de moarte când trăim cu moartea-n piept; pentru ce privim la stele nevăzând în ceruri rost, pentru ce dormim pe rele legănând un os în post; pentru ce pasul se-ncurcă de o treaptă nevăzută, pentru ce versul nu urcă prin metaforă tăcută; pentru ce Apusul moare peste-un Răsărit ucis, pentru ce punctul răsare dintr-un metru cub de vis; pentru ce strigătul bate fecioria peste-obraz, pentru ce râsul străbate printr-un râu plin de necaz; pentru ce nucul amar dulce rod pântecuieşte, pentru ce atât de rar rostim Doamne, miluieşte; pentru ce ochii ne dor nevăzând cum plânge luna, pentru ce duios ne mor amintirile întruna; pentru ce timpul ne-apasă viaţa între patru scânduri, pentru ce încet de-acasă ne prelingem rânduri-rânduri; pentru ce moartea ne schimbă ce ar fi de neschimbat, pentru ce speranţa-şi plimbă paşii pe-un suflet brăzdat; pentru ce vrem să mai ştim neştiind ce vrem s-ajungem, pentru ce murim să fim gânditorii care curgem; pentru ce în zori de zi zărim trista înserare, pentru ce nu ştim a fi trup de sfântă lumânare; pentru ce plecăm pe-un drum fără de întoarcere, pentru ce ningem cu scrum din gânduri de facere; pentru ce munţii agale taie ceru-n mii de părţi, pentru ce a vieţii vale plânge prin nescrise cărţi; pentru ce pământul ţipă la al cerului senin, pentru ce via-n risipă stoarce sângele în vin; pentru ce martirizaţi candelă în cer ne-aprindem, pentru ce încununaţi necuprinsul nu-l cuprindem; pentru ce săpăm în cer gropi de suflete uitate, pentru ce îngerii vor să deschidă Sfânta Carte; pentru ce nu auzim vuietul dintre milenii, pentru ce îi asurzim pe părinţii noştri gemeni; pentru ce tot numărăm clipele în care suntem, pentru ce nu mai purtăm semnul sfânt în care credem; pentru ce sfeşnicul stins lunecă spre ascultare, pentru ce ochiul aprins se revoltă iar pe soare; pentru ce mintea se-nalţă desprinzându-se de verb, pentru ce călcăm pe faţă gândurile ce ne fierb; pentru ce binele simte neîmpărtăşit gustarea, pentru ce lumea ne minte că-i nemărginită zarea; pentru ce lacrima-n slavă mulţumire ne aduce, pentru ce nevruta pradă cerul de stele îl mulge; pentru ce grija lumească lumea o ascunde-n frică, pentru ce să nu mai crească Duhul Sfânt peste furnică; pentru ce împresurată dragostea să nu mai fie, pentru ce la judecată să învingă moartea vie; pentru ce să ne-mbătăm din belşugul de lumină, pentru ce să cutezăm a-nvia fără de vină; pentru ce din nou să punem gânduri negre peste frunţi, pentru ce să nu rămânem taină peste albe punţi; pentru ce inima ţine cugetarea-ncătuşată, pentru ce moartea ne vine doar când este nechemată; pentru ce aceste patimi când sunt altele în noi, pentru ce rănite datini roiesc roiuri în noroi?