Invitatul săptămânii: Asceza familiei creştine

Familia tradiţională creştină cu valorile ei se află în criză atât în Apusul, cât şi în Răsăritul Europei. Dacă în Uniunea Europeană mai există doar 5 căsătorii la 1.000 de persoane, numărul divorţurilor creşte, se oferă noi „modele“ de familie, iar mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă cucereşte fiinţa umană în mod alarmant, în România criza familiei se manifestă în special prin abandonul copiilor, numărul mare de avorturi, creşterea numărului de divorţuri şi a tinerilor care trăiesc în concubinaj, creşterea violenţei în familie şi a delincvenţei juvenile. Pe lângă aceasta să nu uităm că, din nefericire, „valorile“ şi „paradigmele“ apusene sunt receptate într-un mod mimetic de societatea românească postcomunistă, care nu încearcă să reflecte asupra unei axiologii şi deontologii proprii şi caracteristice ei.

Familia creştină trebuie să fie conştientă mereu de fundamentul său divin, prima familie întemeindu-se în rai, „având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu“. Astfel, dintru început Dumnezeu săvârşeşte o sfântă taină, creând şi binecuvântând pe Adam şi Eva ca familie paradisiacă, poruncindu-le să crească, să se înmulţească şi să umple pământul (Facerea 1, 27-28).

Părintele profesor Dumitru Stăniloae definea taina în general ca întâlnirea dintre divin şi uman sau mai bine spus revărsarea divinului asupra umanului, spre a-l transfigura, vorbind despre trei mari taine ale lumii - crearea omului şi a lumii, Hristos şi Biserica. Sinaxarul citit în noaptea de Înviere ne spune că ziua învierii nu este alta decât ziua creaţiei. Prin aceasta, creaţia ne apare ca fiind primul Paşte, prima trecere. Este trecerea lui Dumnezeu în afara Sa, este iubirea agapică care se revarsă şi aduce lumea şi omul din nefiinţă la fiinţă, arătând prin aceasta caracterul lor pascal, adică necesitatea trecerii şi împărtăşirii realităţii create din realitatea necreată. Mântuitorul Hristos vine şi ne trece „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer“ în chip potenţial pe toţi. Biserica continuă această activitate pascală, de trecere a omului din realitatea lumii acesteia în cea a eonului viitor prin toate Sfintele Taine.

În virtutea acestei teologii, orice Sfântă Taină este o trecere la viaţa şi în viaţa cea adevărată, este un Paşte. Sfântul Apostol Pavel numeşte însoţirea bărbatului cu femeia „to mystirion“, ceea ce arată cununia ca nefiind altceva decât un Paşte, o trecere a celor ce se unesc în faţa lui Dumnezeu din realitatea profană într-una sacră prin intermediul Harului primit. Aceasta arată că, prin Taina Cununiei, cei doi păşesc în împărăţia vieţii veşnice. Despre ce fel de păşire şi intrare în împărăţie este vorba vom vedea în cele ce urmează.

Dar această nouă realitate sacramentală care este familia creştină se loveşte de realitatea experienţei practice a umanităţii căzute şi nu poate trăi la aceeaşi cotă intrarea în împărăţia vieţii veşnice. La fel ca Evanghelia, însăşi această intrare a familiei creştine în împărăţie stă ca un ideal în faţa noastră, care nu se poate atinge hinc et nunc, ci trăieşte neîncetat tragica lui „deja“ şi „nu încă“, caracteristică întâlnirii timpului cu veşnicia în Liturghia ortodoxă.

Aşezarea cununiilor în cadrul Tainei Cununiei este pregustarea unui act eshatologic. Aşa cum martirii şi asceţii au primit cununile victoriei la sfârşitul vieţii trăite pentru Hristos, tot aşa celor doi le este promisă cununa victoriei din partea lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste, încununează-i pe dânşii“.

Înrolarea în armata lui Hristos, săvârşită în Botez, este desăvârşită în actul căsătoriei (respectiv al tunderii în monahism, pentru monahi), în urma căruia cei doi pornesc într-o luptă comună a unei vieţi de asceză, sfinţenie şi ascultare, pentru a primi, în cele din urmă, cununa biruinţei din partea lui Hristos. De aceea, la sfârşitul slujbei de cununie, li se iau cununiile, ce le-au fost numai promise, ele fiind încredinţate lui Dumnezeu: „Primeşte cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi în vecii vecilor“. Această rugăciune rostită de preot spre finalul slujbei nu arată terminarea luptei, ci abia începutul ei. Această luptă este dusă împreună cu Hristos, Care, pe de o parte, este împreună-luptător cu noi, iar pe de altă parte, este ţel al luptei noastre.

Această dimensiune ascetică şi martirică a vieţii de familie a fost teoretizată, din nefericire, mult mai puţin în comparaţie cu asceza monahală propriu-zisă. Familia a fost lăsată de Dumnezeu pentru a duce o luptă duhovnicească în doi, astfel că orice creştin este chemat să fie un fel de monah în lume, putând vorbi de un monahism interiorizat. Ce diferenţă este între o mamă care îşi creşte copiii priveghind nopţi de-a rândul pentru ei, plângând în faţa icoanei Maicii Domnului şi jertfindu-şi întreaga viaţă pentru ei, crescându-i ca noi ostaşi ai lui Hristos şi o călugăriţă care se scoală la miezul nopţii la priveghere?

Paul Evdochimov a îndrăznit să pună pe picior de egalitate cele două căi de asceză- familia şi monahismul: „Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai Taborului; culmea şi a unuia şi a celuilalt este Duhul Sfânt. Cei ce ating vârful prin una sau prin alta dintre cele două căi intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului“. Principiile monahismului pot deveni, prin interiorizare, principii ale vieţii creştine în general, astfel că şi în căsnicie, în familie, se cere ascultare, castitate şi sărăcie.

În Taina Cununiei cerem lui Dumnezeu să umple casa mirilor cu grâu, vin şi untdelemn şi cu toate bunătăţile nu pentru a le folosi într-un sens egoist, ci tocmai „pentru ca să dea şi celor lipsiţi“.

Arhetipul spiritual al căsniciei este relaţia dintre Hristos şi Biserică. „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică“ (Efeseni 5, 32). Bărbatul devine cap al soţiei şi al familiei nu în virtutea puterii sale fizice sau intelectuale, ci prin faptul că se smereşte, se jertfeşte şi este gata să-şi dea viaţa pentru soţia sa, pentru familia sa, precum Hristos pentru Biserică. Numai asceza şi smerenia sunt cele care distrug raporturile ierarhice umane create în mod artificial. Văzând această jertfă, soţia trăieşte cu acea teamă sfântă de a nu-l supăra pe bărbatul care o iubeşte atât de mult, fiind astfel chemată la aceeaşi jertfă şi smerenie la care este chemată Biserica lui Hristos. Aceasta este taina familiei creştine şi cu atât mai mult a familiei sacerdotului lui Hristos, în virtutea căreia familia devine un organism în care pulsează veşnicia.