Invitatul săptămânii: Discreţia lui Dumnezeu

Pentru că traversăm o perioadă de criză economică şi suntem copleşiţi de tot felul de griji, feţele multora dintre noi au preluat, parcă, din cenuşiul zidurilor care ne înconjoară. Suntem asaltaţi de sunete, imagini şi gânduri tot mai sumbre, în timp ce ştirile de la televizor ne întreţin sentimentul de nesiguranţă. Nervozitatea şefilor de la birou, perspectiva pierderii locului de muncă, înghesuiala din autobuze, chipurile mohorâte ale trecătorilor ne sporesc pesimismul şi ne amplifică senzaţia de neputinţă, de capitulare în faţa greutăţilor. Poate că mulţi au sentimentul unui eşec, iar alţii se simt părăsiţi de Dumnezeu, pentru că El nu le răspunde prompt cu o minune la problemele lor de viaţă. Credinţa acestor oameni este direct proporţională cu numărul de minuni trecute sau viitoare consumate în existenţa lor. Mai sunt şi oameni care ştiu că Domnul cunoaşte suferinţa şi credinţa fiecăruia. Pentru aceştia din urmă, deşi li se pare uneori că Dumnezeu întârzie, totuşi El vine, dar nu când doresc şi cum doresc ei, ci când doreşte El şi când consideră El că este necesar pentru ei.

Am auzit, adesea, spunându-se că Dumnezeu îi încearcă pe cei pe care îi iubeşte. În Pateric, spre exemplu, îi găsim pe părinţi cerându-I lui Dumnezeu un semn că nu i-a uitat, iar acest semn pe care ei îl cer înseamnă de obicei o boală, o neputinţă, o suferinţă. Noi ar trebui poate să Îi cerem lui Dumnezeu sănătate şi înţelepciune, mai mult decât boală sau dureri, dar exemplul lor ar trebui să ne fie îndemn ca, în încercări şi în lipsuri, să nu ne simţim părăsiţi şi uitaţi.

Discreţia este modul în care Domnul este prezent în lume şi în viaţa noastră. El este Însoţitorul a Cărui prezenţă nu o putem sesiza prin dorinţa de senzaţional, de spectaculos. De multe ori, Dumnezeu Se lasă ignorat, tocmai pentru că iubirea Lui faţă de lume nu este una despotică, care se impune, ci una care se propune, se dăruieşte fără a constrânge. Acest adevăr îl exprimă şi monahul Nicolae Steinhardt: Îmi este dat în câteva clipe de intensă emoţie să înţeleg mai bine ca oricând unele din tainele majore ale vieţii. Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu toţii "părăsiţi" de Dumnezeu şi că această "părăsire" este totodată şi semnul suprem al "existenţei" şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu Se retrage în chip absolut ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă. Această mărturisire se leagă inspirat de cea a Sfântului Marcu Ascetul, care spune că Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. Temeiul pentru cuvântul acesta este ceea ce a rostit Mântuitorul Hristos: Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. (Ioan 14, 21).

Putem percepe prezenţa Domnului în multe feluri, dar mai ales prin toată creaţia văzută. El nu Se arată pe un panou publicitar, nici nu tropăie în faţa noastră. Dumnezeu Se arată uneori oamenilor înţelepţi, care ştiu să-I vadă paşii tainici. Descrierea unei experienţe de "întâlnire cu Dumnezeu", prezentată ca un contact concret cu Dumnezeu şi urmată de o transformare globală a persoanei beneficiare, fascinează pe oricine.

Sfânta Scriptură ne prezintă situaţii de acest gen: Moise, Sfântul Ilie Tesviteanul, Sfântul Apostol Pavel. Acesta din urmă, convertit instantaneu, dă comunităţilor creştine prima lor teologie, în care episodul de pe drumul Damascului nu figurează decât foarte discret. Un alt caz, mai aproape de zilele noastre, este cel al scriitorului francez André Frossard (†1995, membru al Academiei Franceze). În urmă cu peste 40 de ani, el a publicat o carte intitulată Dumnezeu există, eu L-am întâlnit, care a cunoscut un succes editorial fulminant: pentru mai multe săptămâni în şir, a fost cea mai vândută carte de librărie la nivel naţional. Acest lucru demonstrează cât de puternică este dorinţa inconştientă a milioane de oameni de a beneficia ei înşişi de o astfel de experienţă. Tipul acesta de "instantanee" atrage atenţia foarte intens, fiind în schimb neglijate din atenţia spaţiului public creştin convertirile lente, de durată, mult mai numeroase, care sunt rezultatul unei schimbări progresive, etapizate, centrate pe relaţia de iubire a omului cu Dumnezeu şi cu semenii, prin curăţirea trupului deodată cu înnobilarea sufletului.

Darul vorbirii în diferite limbi (glosolalia) nu mai există astăzi. Acest mod minunat de a răspândi credinţa a fost justificat de nevoile timpului, iar Dumnezeu, Domnul istoriei, a îngăduit să rupă pentru puţin timp firescul şi, dăruind minunatul, să poarte cât mai departe cuvântul Evangheliei, prin cei care au fost martori direcţi în ziua Cincizecimii, adică Apostolii. Atunci, Dumnezeu a dăruit minunatul, însă pentru un timp, tocmai pentru că nu doreşte ca spectacularul, teribilul să ia locul normalului, deoarece Creştinismul este o religie a normalităţii.

Nu în miracole, arătări ce creează uimire, panică şi spectacol se vede prezenţa lui Dumnezeu, ci în firescul cotidian, înfrumuseţat de gândul şi fapta bună. Mântuitorul Iisus Hristos nu a venit în lume pentru ca noi, cei ce credem în El, să apelăm mercantil la ajutorul Său doar pentru rezolvarea imediată a problemelor familiale, economice, financiare sau sociale. Riscul ca molitfele, exorcizările şi dezlegările să fie transformate în amăgitoare soluţii existenţiale de tip fast-food este destul de ridicat, mai ales în ultima vreme. Pentru un creştin autentic, Întruparea Domnului este începutul înălţării omului, înălţare care este posibilă prin schimbarea lăuntrică şi prin înnoirea vieţii.