Invitatul săptămânii: „Ia şi citeşte!“

Există în zilele nostre mulţi creştini de alte confesiuni aflaţi într-o febrilă căutare a „Bisericii biblice“. Creştinii ortodocşi nu experimentează astfel de nelinişti; ei au ştiut dintotdeauna că Biserica lor este „biblică“, în sensul că aici Sfânta Scriptură este păstrată, tâlcuită şi cinstită după cuviinţă. Într-adevăr, Scriptura este un element central în toate domeniile vieţii noastre religioase, de la meditaţia personală la cultul public şi la tratatele de teologie.

Totuşi, se constată că, în rândul poporului dreptcredincios, Sfânta Scriptură este mai mult venerată decât citită. O ascultăm în biserică, ne îndemnăm copiii să o cerceteze şi poate să memoreze anumite pasaje, ne închinăm în faţa ei şi o sărutăm la slujba Utreniei. Dacă numeroasele citate biblice ar fi scoase din slujbele noastre, ne-am simţi privaţi de un lucru drag; dacă vedem Scriptura aruncată neglijent pe undeva sau tratată fără deferenţă, avem un sentiment de nemulţumire. Şi cu toate acestea, în multe privinţe, noi o socotim mai mult o icoană decât o carte, mai mult un obiect de cult decât un cuvânt viu.

Se spune că Fericitul Augustin, în ajunul convertirii sale, a auzit un glas de copil strigându-i: „Ia şi citeşte!“ (Tolle, lege!, în limba latină). El a ascultat şi a început să citească Scriptura, devenind apoi un mare episcop al Bisericii şi unul dintre cei mai prolifici scriitori creştini. Acelaşi glas ne vorbeşte şi nouă, fiecăruia, îndemnându-ne să citim cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură nu e ca un ziar sau ca un roman, pe care le citim pentru a ne informa sau pentru a avea o aventură intelectuală sau estetică. Biblia este un izvor nesecat de înţelepciune şi de lumină, care ni-L descoperă pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ne mijloceşte o simţire a prezenţei Lui. De aceea este important să ştim cum trebuie să citim Scriptura.

Sfinţii Părinţi ne învaţă un mod de abordare a Scripturii care, în sine, nu este o metodă sau o tehnică exegetică. Este mai degrabă o viziune (theoria), o percepere a prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu în istorie şi în viaţa personală. Această viziune se sprijină pe un set de principii privitoare la natura Scripturii şi la locul acesteia în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu. Iată câteva - poate cele mai importante - dintre aceste principii:

În primul rând, toată Scriptura este inspirată de Duhul Sfânt. Deşi este scrisă într-un limbaj omenesc, cu inerentele limitări omeneşti, ea este Cuvântul lui Dumnezeu, în sensul că autorii sfinţi au fost călăuziţi să pună în scris tot ceea ce îi este necasar omului pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a intra într-o comuniune veşnică cu El.

În al doilea rând, Vechiul Testament este o carte creştină, la fel ca Noul Testament. Personajele, evenimentele şi instituţiile vechitestamentare sunt „tipuri“ sau imagini profetice care arată spre Hristos şi sunt împlinite de El. Astfel, Moise Îl prefigurează pe Hristos, Marele Prooroc; mana este un tip al Pâinii Vieţii care se pogoară din cer, care este Trupul euharistic al lui Hristos; templul Vechiului Legământ este o prefigurare a Bisericii, iar rugul aprins o înfăţişează pe Maica Domnului, care a purtat Focul dumnezeiesc în pântecele ei, fără a fi mistuită de El.

În al treilea rând, Sfânta Scriptură are un sens literal şi unul spiritual. Sensul literal este mesajul pe care a voit autorul uman să-l transmită cititorilor iniţiali. Pe de altă parte, sensul spiritual este ceea ce ne spune nouă astăzi Dumnezeu, prin textul Sfintei Scripturi. La acest palier de înţelegere istoria biblică devine propria noastră istorie, iar tâlcuitorul Scripturii îşi tâlcuieşte de fapt propria experienţă duhovnicească.

Cum putem trece de la sensul literal al unui fragment biblic la cel spiritual? Această trecere este produsă în noi de Dumnezeu Însuşi, prin inspiraţia Duhului Sfânt. Căci această lucrare a Duhului nu se limitează doar la scrierea cărţilor biblice, ci ea se extinde şi la interpretarea acestora de-a lungul vremii, în sânul Bisericii.

Pentru a auzi în Scriptură cuvântul lui Dumnezeu, Care ne grăieşte nouă astăzi, e nevoie să ne deschidem mintea şi inima către Dumnezeu, în rugăciune. Sfântul Apostol Pavel ne spune că „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite“ (Rom 8, 26). Aşadar, adevărata rugăciune este o lucrare a Duhului Sfânt. La fel stau lucrurile şi cu înţelegerea Scripturii. Putem auzi Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură doar în măsura în care lectura ne este călăuzită de Duhul, Care ne descoperă mereu noi înţelesuri.

Prin urmare, pentru a ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi a fi în comuniune cu El prin Scripturi, trebuie ca, prin rugăciune, să îngăduim lucrarea Duhului în noi. Adevărata citire a Cuvântului dumnezeiesc se poate face doar prin harul şi puterea lui Dumnezeu, Care voieşte ca fiecare dintre noi să-I auzim glasul şi să-I răspundem cu credinţă şi cu dragoste.

Biblia este, fără îndoială, o icoană sau o imagine sfântă. Acest lucru este adevărat pentru Evanghelii, dar şi pentru întregul canon. Totuşi, ea este mai mult decât o imagine; este cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, adresat fiecăruia dintre noi. Pentru a valorifica acest adevăr trebuie nu doar să venerăm Scriptura, ci şi să o deschidem şi să o citim. Ori de câte ori facem aceasta ne vorbeşte Dumnezeu Însuşi: în limba noastră, dar cu puterea, înţelepciunea şi harul Său vindecător.