Isihast de la Sihăstria și Muntele Athos

În zilele Postului Sfinților Apostoli, domnul George Crăsnean mi-a trimis o fotografie cu părintele Macarie de la Schitul Prodromu, însoțită de un singur gând, asemenea unei mărturisiri izvorâte din inimă: „Monahul care trăia mai mult cu Dumnezeu decât cu oamenii”. În puține cuvinte erau cuprinse o întreagă viață și nevoință și un parcurs duhovnicesc așezat sub semnul întâlnirii cu Dumnezeu.

Nu este pentru întâia oară când primesc de la domnul George Crăsnean asemenea fotografii. De-a lungul timpului, mi-a trimis imagini de o frumusețe aparte, nu doar prin valoarea lor artistică, ci mai ales prin mesajul profund pe care îl poartă. Chipuri de monahi athoniți, surprinse în frecventele sale pelerinaje la Muntele Athos, priviri adâncite în rugăciune, mărturii ale unei vieți trăite în apropierea cerului.

În aceste călătorii, asemenea pelerinilor de odinioară care străbăteau drumuri lungi pentru a ajunge la părinții pustiei Egiptului, domnul George a însoțit pașii săi de dorința de a primi un cuvânt de folos. Este aceeași sete de înțelepciune care îi făcea pe oameni să lase în urmă cetăți și familii pentru a asculta învățăturile vreunui bătrân îmbunătățit. Ne aducem aminte că unul dintre marii părinți ai pustiei a refuzat la un moment dat să mai ofere cuvinte duhovnicești, spunând cu durere: „Luatu-s-a cuvântul, pentru că cei care-l cer nu-l mai împlinesc”.

De aceea, este important să păstrăm nu doar învățăturile, ci și numele celor care ni le-au dăruit. Să nu lăsăm uitării chipurile celor care au semănat în sufletele noastre lumină, curaj și nădejde. Frumusețea cuvintelor poate fi copleșitoare, asemenea unei grădini pline de flori, însă adevărata lor rodire începe abia atunci când ele coboară în inimă și se prefac în faptă. Între admirarea unui cuvânt și împlinirea lui există adeseori o cale lungă, presărată cu nevoință, răbdare și luptă lăuntrică.

Privind fotografia primită, mi-am adus aminte de părintele Macarie Tănase, pe care l-am cunoscut cu mai bine de patru decenii în urmă, înainte de plecarea sa către Muntele Athos, călătorie care avea să se împlinească în preajma anului 1980. Timpul a trecut, dar amintirea lui a rămas luminoasă, asemenea unei candele care arde necontenit în adâncul memoriei.

Îmi amintesc zilele petrecute la Mănăstirea Sihăstria, unde părintele Macarie își punea întreaga pricepere și dragoste în slujba casei lui Dumnezeu. Prin osteneala și dăruirea sa fără odihnă, biserica mănăstirii și paraclisul de iarnă închinat Sfinților și Drepților Părinți Ioachim și Ana ajunseseră să strălucească asemenea unor cămări domnești împodobite pentru Împărat. Pretutindeni domnea o ordine desăvârșită, o rânduială care nu izvorăște doar din spirit gospodăresc, ci mai ales din respectul profund față de cele sfinte.

Erau vremuri grele, când în România veșmintele bisericești se găseau cu anevoie, iar multe dintre cele necesare cultului lipseau cu desăvârșire. În acea perioadă de încercări, părintele Macarie purta grija tuturor celor trebuincioase slujirii. Nimic nu i se părea prea greu, nimic prea neînsemnat. Cu răbdare și migală, stăruia asupra fiecărui detaliu, înțelegând că frumusețea liturgică este întâi de toate o formă de mărturisire a credinței.

Câteva rânduri de veșminte lucrate în acei ani, broderii de o rară finețe și alte podoabe liturgice purtau amprenta inițiativei sale. Între acestea se aflau și cele două epitafuri lucrate la Agapia Veche, adevărate opere de artă și evlavie, care au fost așezate în Paraclisul Sfinților Ioachim și Ana, locul în care obștea săvârșea slujbele în timpul iernii. Toate acestea vorbeau despre gustul său pentru frumos, despre dragostea pentru rânduiala bisericească și despre dorința de a oferi lui Dumnezeu tot ceea ce era mai bun.

Desigur, starețul de atunci al Mănăstirii Sihăstria, arhimandritul Victorin Oanele, era un gospodar vrednic și un bun chivernisitor al mănăstirii. Însă ceea ce privea biserica, podoaba ei liturgică și toate amănuntele slujirii era, în mare măsură, responsabilitatea părintelui Macarie Tănase. El slujea această ascultare cu discreția celui care nu caută lauda oamenilor și cu râvna celui care știe că fiecare lumânare aprinsă, fiecare veșmânt pregătit și fiecare lucru așezat la locul său pot deveni o rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Astfel l-am cunoscut pe părintele Macarie: un monah al rânduielii și al frumuseții liturgice, un slujitor al Altarului care lucra în tăcere, fără zgomot și fără dorința de a fi remarcat, pregătindu-se, poate fără să știe, pentru acea chemare mai înaltă care avea să-l conducă spre liniștea Athosului, unde s-a adâncit și mai mult în lumina rugăciunii și în taina negrăitei apropieri de Dumnezeu.

Călugării Mănăstirii Sihăstria erau, în acei ani, destul de numeroși, însă viața de obște își împărțea ostenitorii în multe ascultări. Unii mergeau la grădină, mai ales în lunile verii, alții la pădure și la lemne, alții la gospodărie, la bucătărie, la cancelarie sau la alte îndatoriri necesare bunului mers al mănăstirii. Astfel, la biserică rămâneau doar câțiva dintre părinți, iar printre cei nelipsiți, statornici asemenea unor candele care nu se sting, se afla și părintele Macarie.

Se potrivea în chip minunat cu părintele Chiril Șaramet, care slujea în acea vreme la Schitul Sihla, în apropierea Sfântului Cuvios Paisie Olaru. Îi unea aceeași dragoste fierbinte pentru monahism, aceeași evlavie pentru rânduiala bisericească și aceeași înțelegere profundă a frumuseții vieții călugărești. Veniseră de foarte tineri în mănăstire și trecuseră prin multe încercări, prin ani de nevoință, ascultare și răbdare, care le șlefuiseră sufletele asemenea aurului trecut prin foc.

Nu știu dacă părintele Macarie urmase școli sau cursuri înalte, însă știu cu siguranță că absolvise cu cinste și ca premiant cea mai importantă treaptă a monahismului: școala noviciatului. Era o școală fără diplome strălucitoare și fără recunoașteri lumești, dar cu lecții neprețuite despre ascultare, tăcere, smerenie și rânduială. În acei ani și-a format o dragoste profundă pentru biserică, pentru slujire și pentru frumusețea rânduielilor sfinte, dragoste care avea să-i călăuzească întreaga viață.

Poate și de aceea biserica mare a Mănăstirii Sihăstria și paraclisul ei erau mereu evidențiate și oferite drept model nu doar altor comunități monahale, ci și multor parohii și așezăminte bisericești ale vremii. Totul era îngrijit cu o atenție care depășea simpla ordine exterioară și devenea expresia unei iubiri profunde față de casa lui Dumnezeu.

Îmi amintesc de chilia sa, aflată într-o căsuță așezată în livada mănăstirii, pe drumul care urca spre chilia părintelui Cleopa. Era un loc plin de lumină și pace. O ordine desăvârșită domnea pretutindeni, iar această rânduială văzută părea să oglindească armonia lăuntrică a celui care locuia acolo.

Printre cărțile din bibliotecă se aflau volume vechi cu viețile sfinților, tipărite, dacă îmi amintesc bine, spre sfârșitul veacului al XIX-lea. În întreaga Mănăstire Sihăstria existau doar câțiva părinți care păstrau asemenea comori duhovnicești. Le moșteniseră de la bătrânii iubitori de sfinți și de lectură duhovnicească, iar odată cu ele primiseră și o datorie sfântă: aceea de a le citi în fiecare dimineață. Printre acești privilegiați se număra și părintele Macarie...

Așa cum în bisericile pe care le îngrijea în ascultarea sa de eclesiarh domnea o ordine exemplară, aceeași rânduială se regăsea și în chilia lui. Nimic nu era întâmplător, nimic neglijat. Totul vorbea despre o viață adunată, despre o minte deprinsă să caute frumusețea liniștii și despre o inimă care învățase să-L slujească pe Dumnezeu și în cele mai mici amănunte ale existenței.

Într-o zi am aflat că părintele Macarie plecase la Sfântul Munte Athos. Îl cunoșteam de puțină vreme și mă bucurasem de întâlnirile și convorbirile cu el, însă nu am înțeles atunci cât avea să dureze această plecare. Mi-am imaginat că este doar o vizită, un pelerinaj asemenea altora. Însă Dumnezeu îi pregătise un alt drum și o altă chemare.

Aveam să-l reîntâlnesc abia după mulți ani, la prima mea vizită la Schitul Prodromu, după 1990. Trecuse mult timp, se schimbaseră vremurile, dar chipul său păstra aceeași lumină și noblețe a omului care își așază viața sub semnul rugăciunii.

Părintele Macarie a fost unul dintre ultimii reprezentanți ai vechii generații de monahi români din Sfântul Munte Athos. Intrase în mănăstire la numai paisprezece ani și își închinase întreaga existență rugăciunii, ascultării și slujirii lui Dumnezeu. Viața lui a curs liniștit, asemenea unui izvor ascuns printre stânci, fără zgomot și fără dorința de a fi remarcat.

Era un om al tăcerii. Aspru cu sine însuși, exigent în nevoință și foarte cumpătat în cuvinte. De la el nu se puteau obține ușor sfaturi lungi sau discursuri impresionante. Vorbea puțin, dar prezența lui spunea mult. Privirea, rânduiala vieții și fidelitatea în ascultare alcătuiau o predică neîntreruptă.

S-ar putea spune că părintele Macarie a ales una dintre cele mai înalte forme de mărturisire: a predicat mai mult prin tăcere. Iar această tăcere nu era o retragere egoistă, ci o tăcere plină de rugăciune, de pace și de prezența lui Dumnezeu, asemenea isihiei marilor sihaștri care au învățat că uneori cele mai adânci cuvinte sunt cele care nu se rostesc.

Din mărturiile celor care l-au întâlnit și au avut binecuvântarea de a-i sta în preajmă se desprind câteva trăsături luminoase care alcătuiesc portretul unui adevărat om al rugăciunii, al tăcerii roditoare și al iubirii neclintite față de slujbele Bisericii. Vorbea puțin, asemenea celor care au învățat să prețuiască mai mult lucrarea inimii decât mulțimea cuvintelor, însă întâlnirile cu el lăsau în suflet pace, întărire și folos duhovnicesc. Nu impresiona prin discursuri ample, ci prin prezența sa discretă, prin așezarea lăuntrică și prin puterea unei vieți trăite în apropierea lui Dumnezeu.

Trăia într-o mare simplitate, lipsită de orice urmă de ostentație, însă această simplitate era însoțită de o ordine exemplară. Am putut observa acest lucru încă din anii în care viețuia la Mănăstirea Sihăstria. Tot ceea ce îl înconjura purta amprenta unei rânduieli lăuntrice dobândite prin nevoință, ascultare și rugăciune. Ordinea din chilia sa, grija pentru cele sfinte și atenția față de fiecare detaliu vorbeau despre o inimă care căuta armonia și frumusețea așezării în Dumnezeu.

Dintre toate ascultările pe care le-ar fi putut primi de-a lungul vieții monahale, părintele Macarie a iubit în mod deosebit slujirea bisericii. Acolo îi era locul firesc, acolo își găsea bucuria și împlinirea. Așa a fost la Sihăstria și tot astfel a rămas la Schitul Prodromu, unde a viețuit aproape treizeci și cinci de ani din cei optzeci și opt pe care Dumnezeu i-a rânduit pe pământ. Pentru el, biserica nu era doar locul unei ascultări, ci spațiul întâlnirii permanente cu Dumnezeu, locul unde inima sa se odihnea și se hrănea din frumusețea slujbelor.

Părintele Macarie nu a căutat niciodată slava oamenilor. Nu a dorit aprecieri, laude sau întâietăți. Era mulțumit să-și aducă în taină jertfa inimii înaintea lui Dumnezeu, asemenea unei candele care arde fără zgomot înaintea Sfântului Altar. Într-o lume în care mulți caută să fie văzuți și apreciați, el a ales calea smerită a discreției. Foarte rar întâlnești oameni care să fi petrecut peste șaptezeci de ani în viața monahală, păstrând aceeași statornicie și aceeași fidelitate față de chemarea lor. Părintele Macarie a fost unul dintre acești oameni rari, pe care Dumnezeu îi ascunde privirii lumii, dar îi face cunoscuți prin roadele vieții lor.

Privirea sa pătrunzătoare îi oferea un aer de severitate, iar cei care îl vedeau pentru întâia dată puteau fi intimidați de sobrietatea chipului său. Totuși, cei care l-au cunoscut îndeaproape mărturisesc că sub această înfățișare se ascundea o inimă de o rară bunătate, plină de delicatețe și înțelegere. Era unul dintre acei oameni care nu își afișează sentimentele, dar care le poartă adânc în suflet și le transformă în rugăciune pentru ceilalți.

În tradiția Schitului Prodromu a rămas și o întâmplare grăitoare despre discernământul său și despre felul în care privea lucrurile sfinte. Un părinte cu pretenții de cunoscător al artei vizita schitul și dialoga cu părintele Petroniu despre icoanele bisericii. Făcea tot felul de observații despre vechimea lor, despre secolul în care fuseseră pictate, despre valoarea artistică și despre diferite criterii estetice. Ascultând aceste remarci, părintele Petroniu s-a tulburat și l-a strigat pe părintele Macarie, care se afla în Altar:

– Părinte Macarie, vino să întâlnești un om care se închină la secole, nu la icoane!

A urmat apoi intervenția părintelui Macarie, simplă și directă, dar plină de realism și de adevăr duhovnicesc. În câteva cuvinte, el a reașezat lucrurile în ordinea lor firească, amintind că icoana nu este un obiect de admirație muzeală, ci o fereastră către Împărăția lui Dumnezeu și un prilej de întâlnire cu sfinții reprezentați în ea.

Atât la Sihăstria, cât și la Prodromu, și-a dăruit aproape întreaga viață slujirii lui Dumnezeu. Nu întârzia niciodată la biserică. Dimpotrivă, venea întotdeauna mai devreme și pleca ultimul. În tăcerea dimineților și în liniștea nopților, îl găseai mereu la locul datoriei sale, pregătind veșmintele, rânduind cele necesare slujbei și îngrijindu-se ca toate să fie așezate după cuviință înaintea începerii dumnezeieștilor slujbe și după încheierea lor.

O asemenea ascultare, împlinită vreme de vreo șapte decenii în ritmul neîntrerupt al slujbelor, este deopotrivă înaltă și grea, pentru că presupune renunțarea aproape totală la orice preocupare lumească și acceptarea unei vieți modelate în întregime de chemarea clopotului, de tipicul bisericesc și de rânduiala rugăciunii. Viața lui se identifica până la cele mai mici amănunte cu viața bisericii.

Cineva mărturisea că, în cei treizeci și cinci de ani petrecuți la Muntele Athos, părintele Macarie nu a ieșit niciodată din incinta schitului. O asemenea statornicie pare aproape de neînțeles pentru omul contemporan, obișnuit cu mișcarea continuă și cu schimbarea permanentă. Pentru monahul athonit însă, această rămânere în locul ascultării sale reprezenta expresia unei dăruiri totale și a unei conștiinciozități exemplare.

Era cunoscut și pentru răbdarea sa. Dacă cineva cuteza să-l întrebe de ce ar avea nevoie sau ce și-ar dori, răspunsul venea aproape întotdeauna cu aceeași simplitate:

– Răbdare.

Nu cerea lucruri materiale, nu vorbea despre lipsuri și nici despre nevoile sale. Cerea răbdare, pentru că înțelesese că această virtute este una dintre cele mai mari puteri ale sufletului. Mulți spun că răbdarea a devenit o virtute rară. Și poate că așa este. Într-o lume grăbită, neliniștită și nerăbdătoare, ea apare tot mai puțin. Însă la părintele Macarie răbdarea nu era o virtute ocazională, ci o stare firească a sufletului. O întâlneai aproape la fiecare pas, în felul său de a vorbi, de a lucra, de a asculta și de a se ruga. Era una dintre acele flori duhovnicești care înfloriseră deplin în grădina inimii sale și care răspândeau, fără cuvinte, mireasma unei vieți trăite în Dumnezeu.

Dincolo de mulțimea impresionantă a anilor săi de viețuire monahală și de slujire neîntreruptă, părintele Macarie a rămas un om puțin cunoscut. Nu pentru că nu ar fi avut ce să ofere, ci pentru că a ales să trăiască în umbra binecuvântată a smereniei, departe de zgomotul lumii și de dorința de a fi remarcat. A fost unul dintre acei monahi care au preferat să fie cunoscuți de Dumnezeu mai mult decât de oameni și care au înțeles că adevărata valoare a unei vieți nu stă în notorietate, ci în adâncimea comuniunii cu Hristos.

Cu puțin timp înainte de a trece la cele veșnice, a mărturisit unui părinte de la Schitul Prodromu că nu mai are mult de trăit. Vorbele sale nu au fost rostite cu teamă, nici cu tulburare, ci cu liniștea omului care privește către un liman cunoscut și așteptat. Cei care au auzit această mărturisire au înțeles mai târziu că ea era semnul unei pregătiri lăuntrice îndelungate, al unei vieți așezate în așteptarea întâlnirii cu Dumnezeu și al unei apropieri tainice de cele veșnice.

În tradiția athonită există convingerea că monahii care se mută la Domnul în marile zile de sărbătoare primesc o deosebită binecuvântare. Se spune că cei care trec la cele veșnice în ziua de 14 septembrie, la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, sunt dintre cei mai aleși nevoitori ai vieții monahale. Astfel s-a petrecut și în cazul părintelui Macarie, fapt care a întărit în sufletele celor care l-au cunoscut convingerea că Dumnezeu a privit cu bunăvoință către osteneala și statornicia sa.

Dacă vom cerceta cuvintele marilor duhovnici ai Ortodoxiei, vom observa că toți au avut o trăsătură comună: s-au micșorat pe ei înșiși pentru ca Hristos să rămână centrul vieții și al mărturisirii lor. Ei nu au dorit să vorbească despre propriile virtuți, nici să atragă atenția asupra nevoințelor lor, ci au căutat să-L arate oamenilor pe Mântuitorul. Aceasta a fost și școala duhovnicească a părintelui Macarie.

Nu a vorbit despre sine niciodată. S-a ferit cât a putut de privirile oamenilor și de orice formă de laudă. A ales să rămână în plan secund, lăsându-L pe Hristos să ocupe locul central al vieții sale, al slujirii sale și al tuturor lucrărilor pe care le-a împlinit. În aceasta se descoperă una dintre cele mai frumoase lecții ale monahismului autentic: aceea de a te retrage pe tine însuți pentru ca Dumnezeu să poată străluci mai limpede în viața ta.

Era profund preocupat de rugăciune și, mai ales, de chemarea neîncetată a numelui Domnului prin rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Aceste cuvinte dumnezeiești au însoțit întreaga sa existență, asemenea unei respirații duhovnicești care îi umplea zilele și nopțile. Rugăciunea nu era pentru el doar o datorie monahală, ci însăși atmosfera în care trăia.

Era preocupat de cele sfinte cu o sensibilitate aparte, însă tot ceea ce făcea rămânea ascuns privirii omenești. Nu căuta să fie observat, nu vorbea despre nevoințele sale și nu încerca să impresioneze pe nimeni. Lucra în taină, asemenea seminței care rodește în adâncul pământului fără zgomot și fără strălucire exterioară.

De la părintele Macarie rămâne moștenirea unei vieți simple și luminoase, zidită pe rugăciune stăruitoare, pe puținătatea cuvintelor, pe răbdare îndelungată și pe o slujire împlinită cu rară conștiinciozitate. Într-o vreme în care graba, zgomotul și dorința de afirmare au devenit aproape o regulă, exemplul său vorbește despre puterea discreției și despre frumusețea unei vieți închinate în întregime lui Dumnezeu.

La puțină vreme după mutarea la cele veșnice a Sfântului Cuvios Petroniu Tănase, egumenul Schitului Prodromu, care purta în chip providențial același nume de familie, părintele Macarie a pornit și el pe calea veșniciei. Coincidența aceasta a fost privită de mulți ca încă o mărturie a apropierii dintre doi oameni care au slujit aceeași obște, au respirat același duh al Athosului și au iubit aceeași tăcere roditoare.

Privind la chipurile acestor mari părinți ai Sfântului Munte și ai altor vetre monahale, nu putem să nu ne gândim că unele dintre aceste fețe luminoase vor urca într-o zi în icoană. Dumnezeu este Cel care descoperă sfințenia, iar Biserica este cea care o mărturisește la vremea potrivită. Însă chiar înainte de o asemenea recunoaștere, viața lor rămâne o pagină de Pateric, scrisă nu cu cerneală, ci cu lacrimi, rugăciune și jertfă.

Cei care vor încerca să înțeleagă lucrarea lor tainică, dăruirea lor de sine și ofranda pe care au adus-o lui Dumnezeu vor descoperi și sensul adevăratei smerenii. Vor înțelege cât de mult s-au nevoit acești monahi în ascuns, cât de adâncă a fost lupta lor și cât de mare a fost iubirea lor pentru Hristos.

Dintr-un veac adesea zbuciumat și tulburat, ei lasă generațiilor viitoare una dintre cele mai strălucitoare pagini ale monahismului românesc: pilda unei vieți arse asemenea unei candele curate înaintea lui Dumnezeu, în tăcere, în răbdare și în lumină.