Jertfa Mântuitorului şi jertfa pelerinilor

Pelerinajele anuale cu un număr însemnat de participanţi sunt printre subiectele de pe agenda publică care redeschid dezbaterea despre raportul dintre divinitate şi umanitate (independent de reprezentările teologice de tip monoteist, panteist etc.) sau sacru şi profan (în termenii lui Mircea Eliade) şi, mai curent, dintre religie şi societate. Inspiraţi de evlavia pentru sfinţi şi trupurile sfinţite ale acestora, membrii Bisericii, clerici şi mireni, deopotrivă, manifestă şi (re)descoperă taina călătoriei cu Dumnezeu prin mijlocirea celor sărbătoriţi, într-un praznic extins, care copleşeşte liturgic timpul şi spaţiul (în spirit pascal, ziua de prăznuire se multiplică şi locaşul sfânt se deschide prin procesiuni şi slujbe desfăşurate extra muros). Pentru cei care privesc şi analizează un astfel de fenomen exclusiv dintr-o perspectivă ştiinţifică (sociologică, antropologică, psihologică etc.) şi pentru cei care propun mediatic o interpretare simplistă, în sensul peiorativ al vulgarizării, evenimentului îi este contestat, chiar refuzat, temeiul mistic şi, lipsit de sens, îi este imputată inadecvarea la modernitate.

Deoarece între metodele de cercetare din domeniul sociologiei se numără şi „observaţia participativă“ (menţionată recent în legătură cu pelerinajul religios într-unul dintre articolele săptămânalului Lumina de Duminică), nu se poate pune problema incompatibilităţii dintre demersul ştiinţific şi fenomenul religios. Este adevărat că, pentru această metodă, evlavia nu este un criteriu de studiu, chiar dacă presupune implicarea şi interacţiunea cu subiecţii. Este de sesizat, mai degrabă, o rezistenţă asumată la ceea ce, mai precis, la Cel care Se comunică dincolo de ceea ce este vizibil pe parcursul pelerinajului, o rezistenţă susţinută sau întreţinută ideologic, nu ştiinţific, şi legitimată mediatic prin prezentarea unilaterală a unui singur aspect cu privire la eveniment. Cine urmăreşte ştirile în audio-video şi în presa scrisă, aproape fără nuanţe editoriale, află că, deşi pelerinajul este o aglomeraţie de oameni care suferă contuzii sau fracturi şi lipotimii, provocând incendii, este un eveniment profitabil (sumele strânse din donaţiile pelerinilor, odată anunţate transparent de reprezentanţii centrelor eparhiale organizatoare sunt supralicitate prin comparaţii forţate).

Raportând această abordare fie şi numai la timpul petrecut de pelerini pentru întâlnirea cu icoanele şi relicvele sfinţilor, este evidentă insensibilitatea faţă de orice tip de jertfă, mai cu seamă faţă de cea a Mântuitorului, o frustrare catalogată de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte tari (1 Corinteni 1, 23). În pofida faptului că motivele invocate de o serie dintre pelerini trădează o justificare utilitaristă a gestului lor - i.e. stau la rând pentru a avea cât mai mult şi cât mai multe în ordine materială -, totuşi intervalul de timp sacrificat este imens faţă de tipul dorinţelor; în aşa măsură încât nici măcar disperarea nu poate fi definitorie pentru natura efortului.

Dimpotrivă, este vorba despre o experienţă ascetico-mistică intensificată, menită să convertească nevoia iniţială de contact cu icoanele şi relicvele sfinţilor. Acest sentiment câteodată impersonalist şi individualist situat la limita magicului este direcţionat către descoperirea credinţei ca întâlnire şi comuniune, mijlocită de sfinţi, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi fii ai Părintelui ceresc, după înţelepciunea smereniei care era în Iisus Hristos şi a fost manifestată prin Întrupare şi Preaslăvirea pe Cruce, în Înviere şi Înălţare pentru mântuirea întregii creaţii (Filipeni 2, 5-10).

Pelerinajul este, astfel, un semn al asumării şi al interiorizării cuvântului crucii lui Hristos, care arată că ceea ce în aparenţă este desconsiderat revelează şi împărtăşeşte puterea lui Dumnezeu. Răbdarea unită cu rugăciunea pe întreaga perioadă a pelerinajului leagă efortul ascetic condensat de experienţa jertfei Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Mai departe, legătura tainică trimite către necesitatea situării vieţuirii creştine în cadrele unui martiriu spiritual. În Omilia la cei patruzeci de martiri din Sevastia, Sfântul Vasile cel Mare arătă că cinstea acordată de creştini martirilor trebuie să se desăvârşească într-o transformare personală în martiri ai voinţei şi aceasta fără de persecuţie, fără supliciu, şi totuşi cu posibilitatea obţinerii aceleiaşi răsplăţi ca şi martirii. Anterior Părintelui capadocian, Clement Alexandrinul şi Origen vorbesc despre martiriul virtuţilor, respectiv sacrificiul spiritual. În timp ce ultimul a văzut întreaga viaţă a ascetului ca un martiriu continuu realizat prin lucrări ascetice, primul vorbeşte despre o vieţuire virtuoasă care face din jertfa sângeroasă pentru Hristos şi lupta cu patimile maniere distincte, dar similare pe calea desăvârşirii (cf. Edward E. Malone, The monkandthemartyr. The monk as thesuccessor of themartyr, Washington, 1950). De aceea, asceza de tipul celui predat de cuvioşi ca Sfântul Dimitrie cel Nou sau Sfânta Parascheva este mântuitoare şi pilduitoare, împlinind chemarea evanghelică, pecetluită de Crucea Domnului (Marcu 8, 34) într-un martiriu al voinţei.