La Porţile Occidentului

Cunoaşteţi clişeul pe care-l folosim atunci când vrem să indicăm topografia spaţiului pe care-l locuim, noi, românii: „Ne situăm“, îngânăm somnambulic, „la Porţile Orientului“. Levantul ne bate-n vele, iar „moştenirea Bizanţului“ ne-a revenit, întreagă, nouă. Suntem, mă-nţelegi, păzitorii cufărului burduşit cu paradoxuri al Balcanilor.

Branşaţi la imediat ca nimeni alţii şi totuşi plutind în aburii alcoolizaţi ai trecutului, pregătiţi mereu să-l caftim pe cel care batjocoreşte ţărişoara, dar lovindu-ne sub centură limba maternă ori de câte ori avem ocazia, neîntrecuţi ctitori de biserici pe care, însă, le împodobim cu mileuri, flori de plastic şi beculeţe, părinţii unor copii frumoşi în care investim „parai“ şi „ţoale“. Iată numai câteva dintre veritabilele antinomii pe care le ducem în spate, camuflate sub exotica prelată numită „balcanism“. Parafrazându-l pe Farfuridi, s-ar zice că din această situaţie nu putem ieşi. Suntem, altfel spus, ontologic aşezaţi în acest interval: interfaţă a două lumi pe care nici nu le putem armoniza, dar cărora nici nu le putem întoarce spatele.

O atitudine schizoidă se lasă decriptată în aproape orice facem: de la bătutul unui cui în perete şi până la marile fapte de existenţă, toate acţiunile noastre poartă stigmatul paradoxului. Când ne convine ridicăm în slăvi Bizanţul. Când nu ne mai foloseşte ca referinţă îl afurisim.

Dar, totuşi, nu despre antinomiile kantiene e vorba aici. Nu Blaga! Nu Jung! Nu Spengler! Lucrurile trebuie văzute mult mai de jos, de la firul ierbii. În fond, toată problema e una de perspectivă. Şi ea are la bază o neînţelegere a faptului, banal, că porţile, de orice fel ar fi ele, leagă şi despart simultan două lumi. Poarta sau ruda ei mai umilă, uşa, presupun un „dincoace“ şi un „dincolo“, un „înăuntru“ şi un „în afară“. Depinde de care parte a ei te afli şi spre ce parte priveşti. Sintagma „La Porţile Orientului“ poate însemna două lucruri: fie că suntem în Orient şi privim spre Vest, fie că suntem în Occident şi ne uităm, halucinaţi, spre Istanbul.

Ca întotdeauna, ne aflăm într-o situaţie indecidabilă. Ca membri ai Uniunii Europene, aparţinem Occidentului. Dar, ca fibră temperamentală, suntem, vizibil, orientali. Tristeţea e că, atât de la unii, cât şi de la ceilalţi, am luat ori forme fără fond, ori fond fără forme.

Nici măcar lamentourile noastre nu sunt autentice. Plânsul ascunde mereu o grimasă de sarcasm, jelania generalizată camuflează fără succes o prestaţie de bocitoare plătită, iar „prafpulberismul“ nostru funciar nu se încheagă niciodată într-o meditaţie de Ecclesiast.

În uzul natural al limbii noastre, prin expresia „mă aflu în faţa porţii/uşii“ se înţelege de regulă „mă aflu afară“, „nu-s înăuntru“, „nu sunt în casă“. Dacă am traduce astfel sintagma de la care am pornit, am obţine imaginea unui popor care stă în faţa Porţilor Orientului, cu spatele la Vestul Europei. Nimic rău în asta, dacă am învăţa de la bizantini subtilitatea argumentării, exuberanţa artei şi pasiunea extatică a logosului. Totuşi, cred că ne-ar prinde mai bine dacă Levantul ar bate dinspre pupa şi noi am ciocăni, mai insistent, la Porţile mai puţin ornamentate ale Occidentului.