Lacrimi și un gând pios pentru părintele Nicolae Burlan

S-au împlinit trei ani de când părintele Nicolae Burlan, ctitorul Bisericii „Sfânta Vineri” din cartierul Drumul Taberei, București, a trecut la Domnul. Pentru că i-am fost enoriaș și câțiva ani vrednicul de pomenire părinte mi-a fost duhovnic, pot mărturisi că harul și înțelepciunea cuvintelor sale de învățătură au ctitorit și în cugetul meu durabile convingeri și indicibile trăiri spirituale. În semn de aleasă mulțumire pentru aceste neprețuite daruri încerc să aștern pe hârtie câteva frânturi de viață, evenimente și mărturii care să creioneze, în linii mari, chipul omului exemplar și al duhovnicului desă­vârșit care liturghisește acum la ­Altarul din lumina lină a slavei ­Tatălui ceresc. 

Lăcaș de rugă și de amintire

Cu peste 25 de ani în urmă deveneam locuitor al cartierului „Drumul Taberei” din București și primul lucru a fost să caut, împreună cu soția, o biserică și un duhovnic, noi venind din Bucovina, o zonă a țării renumită pentru bogăția spirituală și sfințenia cu care se păstrează, nealterate de trecerea implacabilă a timpului, credința și tradițiile moștenite din moși-strămoși. Și nu mică ne-a fost bucuria când - în mod sigur deloc în­tâmplător! - am ajuns la o bise­ricuță modestă, din lemn, care făcea o notă aparte de originalitate, într-un cartier mutilat de blocuri gri. Am intrat, am văzut, ne-a plăcut și am rămas acolo, abia mai târziu aflând că lăcașul de închinare a fost adus în inima Capitalei din județul nostru, Suceava.

Zilele, săptămânile, lunile și anii au trecut unele după altele, iar ceea ce îmi amintesc cel mai bine din perioada aceea este că noi, enoriașii, plecam de fiecare dată de la biserică tot mai îmbogățiți sufletește, încălziți de flacăra duhovnicească ce ardea înalt în sufletul părintelui Nicolae. Și nici nu mai simțeam că în acea biserică din lemn iernile aduceau un frig ce pătrundea adânc în oase, iar verile veneau cu niște călduri cumplite, aproape sufocante. Inte­rac­ționând în toată acea perioadă cu părintele, eu am rămas cu multe amintiri frumoase dar, mai ales, cu învățături de viață și credință ce mi s-au scris cu litere de foc în neuitarea memoriei.

Eu îl iubeam mai ales pentru că semăna mult cu bunicul meu din­spre mamă, și el preot cu har într-un sătuc din Bucovina. Nu era doar o asemănare fizică, ci și una comportamentală, amândoi fiind iubitori de rânduială și lipsiți de orice fel de compromisuri atunci când era vorba despre rugăciune și/ sau atitudinea credincioșilor în sfânta biserică.

Pentru că „ziaristul este cronicarul clipei cea repede trecătoare”, doresc să prezint în cel mai obiectiv mod cu putință personalitatea Sfinției Sale prin cuvintele celor care l-au cunoscut îndeaproape. Așadar, vă invit într-un pelerinaj jurnalistic la Slon, satul din comuna Cerașu (Prahova) în care părintele Nicolae s-a născut, a crescut, a copilărit, a învățat și apoi, după finalizarea studiilor teologice, s-a întors să slujească la Altarul bisericii în care a primit Taina Sfântului Botez. 

Pecetea părintelui Nicolae

În dimineața ultimei duminici din luna noiembrie, Slonul era măturat cu zăpadă proaspătă de puiul unui crivăț ce pogora șuierând din zona crepusculară a golului alpin. Intrând înfrigurat în biserica din sat, am simțit că trebuie să pășesc cu sfială, conștient fiind că mă aflu într-un loc mai mult decât binecuvântat, unde vreme de 22 de ani părintele Nicolae a respirat, a propovăduit, a spovedit și a slujit la Sfântul Altar.

Lăcașul de închinare transmitea celor peste 100 de credincioși - dintre care mai mult de o treime copii și adolescenți! - duhovnicească bucurie, bună rânduială și o pace aproape palpabilă, acestea fiind semne sigure ale trecerii sfinției sale pe acolo. În clipa aceea declicul memoriei mi-a redat o altă zicere de-a părintelui Nicolae: „Dumnezeu este liniște, ordine și disciplină”!

Sfânta Liturghie era oficiată de tânărul preot paroh Florin Popa, discipol al părintelui Nicolae, de care îl leagă nenumărate amintiri frumoase. Astfel, după ridicarea bisericii din Drumul Taberei, părintele Nicolae l-a numit paracliser și, mai târziu, spre surprinderea și bucuria viitorului teolog, i-a încredințat responsabilitatea coordonării departamentului de tineret al parohiei.

În contextul unui dialog purtat la jumătatea lunii octombrie, Prea­sfin­țitul Părinte Timotei Prahoveanul îmi spunea despre părintele Florin că „...deși, relativ tânăr, este vrednic, harnic, ascultător și foarte atent la tot ce face. Mi-ar plăcea să avem cât mai mulți slujitori ai Altarului atât de dedicați misiunii duhovnicești care le-a fost încredințată...”.

După slujbă l-am abordat pe Gheor­ghe Manta, un enoriaș în vâr­s­tă de 91 de ani, care nu doar că l-a cunoscut din fragedă tinerețe pe părintele Nicolae, dar, ulterior, au devenit prieteni buni și, mai târziu, rude: „Avea un suflet cald și generos, era bun, dar și sever, glumeț, dar și exigent. Harnic și gospodăros, gata oricând să sară în ajutorul oamenilor din sat atunci când aceștia erau loviți de vreun necaz. Se implica activ și efectiv în viața comunității, iar în biserică era un preot exemplar, cu voce frumoasă și foarte bun orator. Înzestrat cu o memorie și o sensibilitate aparte, ne recita din cele mai frumoase poezii și nu de puține ori îl îneca plânsul în timpul rostirii unor cuvinte de învățătură ce ar fi mișcat și pietrele din loc...”.

În timp ce părintele Florin mai zăbovește în Altar pentru potrivirea Sfintelor Taine, preoteasa Alina evocă un moment semnificativ și definitoriu pentru personalitatea părintelui Nicolae, petrecut cu mulți ani în urmă în biserica din lemn de la București: „...În timpul unei slujbe de prohod s-a oprit și, întorcându-se către mine, m-a rugat să îndrept acoperământul iconostasului, care se strâmbase puțin. Riguros și atent la amănunte, părintele nu lăsa nimic la voia întâmplării...”

Am stat apoi de poveste cu preotul Florin, depănându-ne unul altuia amintirile pe care le aveam fiecare cu părintele, iar în final, chiar la plecare, preotul paroh și-a amintit că „...părintele Nicolae repeta, oriunde se afla și ori de câte avea prilejul, că după ce se va pensiona ar vrea să se reîntoarcă pe meleagurile natale și asta mă face să cred că o parte din sufletul său bun, cald și generos nu a părăsit niciodată satul și biserica din Slon”.

Privită din parcul de vizavi în lumina cu parfum de gutuie coaptă a amurgului de toamnă târzie, silueta Bisericii „Sfânta Vineri“ pare exact ceea ce și este: o inimă stilizată. Nu una oarecare, ci chiar inima ctitorului ei, după cum remarca actualul preot paroh Iustin Manta, care s-a născut tot la Slon și a fost botezat de părintele Nicolae, cel care l-a luat apoi în Altar de la vârsta de șase ani, unde cu părintească dragoste l-a îndrumat și l-a crescut ca om și viitor duhovnic. De atunci, cei doi au fost de nedespărțit.

Cunosc îndeaproape povestea adevărată a nașterii acestei biserici începând de la momentul 29 septembrie 2002, atunci când vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist a pus piatra de temelie a bisericii de zid și până în 11 noiembrie 2007, când a fost oficiată slujba de târnosire de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Am fost martor, în toți anii aceia, nu doar la zbuciumul și grijile cotidiene ale părintelui
Nicolae, în legătură cu nenumăratele probleme pe care le înfrunta zilnic, de la calitatea materialelor de construcție și până la banii care, nu de puține ori, păreau că s-au terminat și lucrările la noua biserică riscau să stagneze. Dar, de fiecare dată, cu ajutorul bunului Dumnezeu și al oamenilor prin care Acesta a lucrat, părintele s-a dovedit a fi un învingător. Nici nu se putea altfel, fiindcă era genul de om care ziua căra ciment cu roaba, pe șantier, iar noaptea implora în rugăciuni fierbinți ajutorul divin pentru ducerea la bun sfârșit a lucrărilor de la „Sfânta Vineri”.

Iar când toate s-au finalizat cu bine, când biserica era deja pictată și dotată cu toate cele de cuviință a se afla într-un lăcaș de cult ortodox, când părintele Nicolae ar fi trebuit să culeagă roadele bucuriei venite din satisfacția unei munci și a unei vieți împlinite, peste noi toți a căzut un trăsnet ivit din senin: părintele a plecat la Domnul în noaptea din 5 spre 6 decembrie 2020, chiar de sărbătoarea Sfântului Nicolae, ocrotitorul său spiritual!

Cu toate acestea, Biserica „Sfânta Vineri” nu a rămas orfană, pentru că spiritul de seriozitate și jertfelnică duhovnicie a celui plecat prea repede la ceruri continuă astăzi prin vrednicul părinte paroh Iustin Manta, ale cărui calități umane și duhov­nicești sunt o garanție sigură că moștenirea spirituală a părintelui Nicolae a rămas pe mâini bune și va fi continuată așa cum însuși sfin­ția sa și-ar fi dorit.

Rezumând foarte pe scurt cele de mai sus, aș putea spune că din scânteia de lumină care a fost viața pământească a părintelui Nicolae s-a iscat un curcubeu duhovnicesc care s-a înălțat de la Slon, a crescut înalt și a rodit frumos, prin fiecare dintre toți cei care l-am cunoscut. Iar biserica din București - acolo unde ctitorul își va petrece veșnicia aproape lipit de ctitoria sa - va rămâne, pentru generațiile viitoare, mărturia unei existențe impecabile, trăită în duhul credinței și al dragostei față de semenii săi, cărora părintele Nicolae le-a propovăduit, până în ultima clipă - prin Cuvânt și fapte deo­potrivă - vestea bună a Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu.